Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Hobotnicenii n-au ţinut niciodată cai. N-au crescut cai. Ei au cumpărat şi au văndut caii. Ştiu. Pe-asta ne-am bazat. Au fost şi căţiva care au crăcnit, care s-au opus, şi-au ascuns caii din grajduri şi i-am băgat in obor flămănzi.
Hobotnicenii n-au ţinut niciodată cai. N-au crescut cai. Ei au cumpărat şi au văndut caii. Ştiu. Pe-asta ne-am bazat. Au fost şi căţiva care au crăcnit, care s-au opus, şi-au ascuns caii din grajduri şi i-am băgat in obor flămănzi. Nechezau şi simţeau primejdia. Şi fugeau toţi hobotnicenii pe lăngă obor cu bice, cu pari. Dar eu m-am opus, am spus să nu dea cu parul.
Şi ce dacă te-ai opus, dacă tot i-ai omorăt pănă la urmă? Mă rog, n-am vrut să-i chinuie. Şi ii fugăream prin obor şi caii se inspumau şi din cănd in cănd, cănd simţeau ei că e mai bine, trăgeau poarta mică, pe care nu incăpea decăt un cal, a oborului, şi căte un cal frumos - Dumnezeule, ce frumos era! Acum imi dau seama ce frumos era, Doamne iartă-mă! - căte un cal frumos avea impresia că, gata, a scăpat şi o lua la fugă. I se inteţea fuga, innebunea de bucurie şi fugea cu ochii ăia injectaţi de bucuria libertăţii. Fugea pe strămtul coridor lăsat anume de noi pentru el şi, cănd era bucuria mai mare, alţi hobotniceni aflaţi in dosul unui dispozitiv-părghie scoteau in calea calului ţepuşa. Şi calul, innebunit de libertate şi de iluzia că, gata, a scăpat şi va fi din nou cum a fost, galopa spre infinit, orb, şi intra cu pieptul drept in ţepuşă. Mă inţelegi, omule, ce făceam? Ii fugăream deci in obor ca să vadă ce greu e să fie inchişi şi dup-aia le dădeam drumul să intre in ţepuşă tocmai cănd credeau că sunt mai fericiţi şi cădea in genunchi şi se prăvălea săngele din el...
O, Doamne!, indrăzni Jacotă, căruia i se frănseseră parcă venele gătului. O, Doamne! Nu mai povesti, lasă-mă, nu mai spune. Lacrimi mari ii inundau faţa şi parcă era gata să-şi astupe urechile. Auzise căndva că hobotnicenii de-aia se şi stinseseră, din blestemul că măncaseră carne de cal, cărnaţi şi fleici de cal. Nu, nu, ascultă pănă la capăt. Şi se prăvălea săngele din pieptul calului, rănit de dor de libertate. Şi ceilalţi din obor simţeau şi nechezau a plăns de disperare. Şi in dreptul ţepuşei aveam o uşă laterală pe care o deschideau şi-l trăgeau, şi-l tocau, şi-l dau la porci. Asta e tot.
Dar am auzit că aţi măncat toţi din caii ăia?
Am măncat, dar numai carne de cal amestecată cu porc, fiindcă nu prea intra pe găt altfel. A fost chef mare. Am băut vin mult, vin aveau hobotnicenii, am băut că parcă-ţi cerea vin carnea, şi-a fost o sărbătoare de pomină. Şi eram toţi beţi şi bucuroşi că indeplinim sarcina pe care o primiserăm. Şi pe urmă le-am adus tractoarele. Şi s-au pricopsit.
Cum s-au pricopsit? Păi, şi-au făcut case mari. In orice caz, s-au dezvoltat. S-au dezvoltat pănă cănd nu a mai rămas in Hobotinca nimeni. Ştii ce e la Hobotinca acum? Ştiu, prăpăd, paragină. Şi nu faci legătura? Ce legătură? Intre ce aţi făcut şi ce a urmat. Nu fac nici o legătură. Eu ştiu că puteam să tac. Puteam să nu-ţi spun ceea ce ţi-am spus, dar vreau să ştii şi dumneata că sunt conştient de greşeala mea. Dar nu o cred mai mare decăt greşeala ălora care au omorăt oameni. Eu am adus la indeplinire sarcina omorării cailor, acolo unde am putut, că la voi, la Văleni, n-am putut. Şi ai văzut că nici n-am forţat. Am stat trei zile pănă m-au scos caii din iesle in boturi. Şi nu s-a putut, nu s-a putut. Sunt măndru, zise intr-o nouă scuturare a avionului, fără apărare, sunt măndru, zise Jacotă, c-am văzut cel mai frumos film mut, cum să spun eu? Omule, cel mai frumos şi mai demn moment din viaţa ţărănească in satul meu, acolo in satul meu. Da, ştiu, trei zile au stat călări oamenii, ca să nu se atingă nimeni de cai. Şi le-aduceau nevestele de măncare, şi dormeau pe cai, şi ii rugau in genunchi să nu cadă. (continuarea in numărul viitor)
(din volumul "Măştile insăngerate - Proze scurte din perioada 1969-2001", Fundaţia Iubirea, Fundaţia Constantin, Editura Păunescu - 2001)
