x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Vechiul site Old site Arhiva Jurnalul Arhiva Jurnalul Compasiune reciprocă

Compasiune reciprocă

de Toma Roman Jr    |    10 Feb 2008   •   00:00
Compasiune reciprocă

Acum mulţi ani mă împrie­te­ni­sem la mare, la 2 Mai, cu Frank. Nu am ştiut niciodată cum îl cheamă exact. Era un munte de om, cu barbă neagră şi mutră de samurai. Se întor­sese din America. Iniţial fusese medic, fugise în State pe la sfâr­şitul anilor ’80, unde făcuse pe felcerul.

Acum mulţi ani mă împrie­te­ni­sem la mare, la 2 Mai, cu Frank. Nu am ştiut niciodată cum îl cheamă exact. Era un munte de om, cu barbă neagră şi mutră de samurai. Se întor­sese din America. Iniţial fusese medic, fugise în State pe la sfâr­şitul anilor ’80, unde făcuse pe felcerul. Aterizase la loc în Ro­mâ­nia cu ceva bani (pe atunci, dolarul era teribil de valoros – un salariu mediu era în jur de 100) pe care-i făcea praf gospodăreşte, convertindu-i în bău­tură şi femei. În plus, era pa­sio­nat de politică internă şi internaţională. Îşi lua în fiecare di­mi­neaţă toate ziarele, vedea ce mai face Iliescu, ce mai zic ţărăniştii, trecea la diverse conspiraţii planetare (îi plăceau) şi la un moment dat se făcea co­că. La mare era destul de simplu, când ajungea beat ca un boţ de humă, se culca sub o strea­şină din apropierea plajei.

 

Bong

Când ne-am întors am constatat că suntem şi oarecum vecini cu casa, ba chiar că frecventam o cârciumă de lângă Piaţa Rosetti. La mare merseserăm amândoi singurei, fără iubitele oficiale, la agăţat. Eu pretextasem că mă duc într-o deplasare profesională la Buzău şi reuşisem să scap de duduia Flori, un fel de ţigancă aprigă cu care eram combinat pe atunci. În Bucureşti, situaţia era alta. Seara, după ce scăpam de la redacţie, mă întâlneam cu amica mea în cârciuma unde zăcea şi Frank. El tocmai se iubea intens cu o jună mai mică decât el cu vreo 20 de ani, studentă la Arhitectură, cu care se purta cel puţin autoritar. La mine situaţia era oarecum inversă. Flori, uşor fanată (îi spuneam Nea’ Mamaie), făcea pe ne­bu­na groaznic cu mine, încerca să-mi dea ordine şi directive. Într-o după-amiază l-am găsit pe Frank foarte serios, cu o mutră sumbră şi cu nasul într-o revistă Newsweek. Lângă el, cu un aer plictisit, stătea aspiranta la titlul de arhitect Carolina. Frank mi-a spus grav: “Uite, pârţarii şi masonii iar au scumpit petrolul. O să fie vai de România”. Săraca fată a încercat să spună şi ea ceva, dar Frank a luat-o de ceafă şi a dat-o cu mutra de masă. S-a auzit un fel de “bong”, după care vocea baritonală: “Proasta dracului, tu nu te pricepi la problemele lumii! Oricum acolo, la Arhitectură, sunt numa’ d-aia în şorţuri care te spală la creier! Taci şi ascultă, când vorbesc!”. Am încercat să-i atrag atenţia că nu e politicos ce face şi, cu oarecare cinism, l-am rugat să o bată acasă, că eu sunt un suflet sensibil şi nu suport violenţa. Carolina s-a uitat la mine cu o privire de câine recunoscător. 

 

Plici

Câteva zile mai târziu eram toţi trei în aceeaşi locaţie când a aterizat Flori. Luasem salariul, şi doamna insista să-i cumpăr nu ştiu ce brăţară de argint, chestie care nu se potrivea neam cu planificările mele financiare pe luna în curs. Când i-am co­mu­nicat decizia de a nu investi în pa­­vo­a­za­rea ei, Flo­ri s-a făcut foc: “Nenoroci­tule! L-am lăsat pe Gelu din cau­za ta, eram o doamnă, şi tu acum nu eşti stare să iei o brăţară!”. Mi-a scăpat, “plici-plici”, două palme. Frank râdea satisfăcut, dar Carolina a avut o reacţie la care nu mă aşteptam de nici o culoare: “Ce ai cu el?! Nu vezi că nu mai ştie ce să facă pentru tine?! Lasă-l în pace, nu te comporta ca o mitocancă!”. Surpinsă că blânda plantă a lui Frank a ridicat tonul, Flori a făcut, precum a spus mai târziu Miki Şpagă, “ciocu’ mic”. Conflictul părea aplanat şi în restul timpului petrecut în patru nu s-au mai înregistrat evenimente deosebite. Abia a doua zi de dimineaţă am găsit în buzunarul gecii, care stătuse pe spătarul scaunului, un bileţel mototolit în patru. Era scris la repezeală, probabil când Carolina mersese la budă: “Nu ne merită ăştia doi! Hai să avem compasiune unul faţă de celălalt!”. Urma un număr de telefon. Peste patru zile am anunţat-o pe Flori că lipsesc iar o săptămână, că trebuie să ajung la Baia Mare pentru un reportaj amplu despre poluare. Carolina îi spusese lui Frank ceva despre practică pe un şantier de construcţii. Chiar dacă era septembrie, am prins la 2 Mai un timp senzaţional. În ciuda aparenţelor de timiditate, Carolina se transforma într-o felină în pat, şi răcnetele ei de­ranjau rarii vecini de cort care mai rămăseseră pe plajă. Chiar dacă apa era recişoară, am făcut de câteva ori dragoste în mare, başca pe plajă. Mi-a plăcut aşa de mult acolo, că am reuşit să-mi conving telefonic şefii să mai îmi dea o săptămână de concediu, fără plată. Când ne-am întors, spre bucuria noastră, atât Frank, cât şi Flori îşi refăcuseră vieţile. Din fericire, nu între ei, fiindcă la ce temperamente aveau, s-ar fi putut lăsa cu spitalizări.

×
Subiecte în articol: arhiva jurnalul frank