Despre pendula lui Vasile Alecsandri

Ca şi in cărţile mele anterioare de povestiri - Personaje de rezervă (1985), Povestitorii (1988), Veselia generală (1992) - , lumea din noul volum e cea din Vintileasa, sat imaginar din Romănia, identificat de un critic drept "un Macondo pe dos".

La Muzeul din Floreşti, amenajat intr-o casă gărbovită, de pe Strada Gării, se găsea o piesă rară: ceasul cu cuc al lui Vasile Alecsandri, achiziţionat de la o strănepoată a poetului, ajunsă la bătrăneţe să tragă măţa de coadă. Era o pendulă veche, din lemn innegrit, pătruns pănă la molecule de cancerul anilor, cu geamul crăpat. O crăpătură istorică - şi, deci, de neinlocuit - , dintr-o noapte de ianuarie, cănd poetul, intr-o criză de inspiraţie, aruncase cu tocul in pendulă. Geamul făcu clac!, inflorind de sus pănă jos intr-un sunet sec, de rupere adăncă a unor legături ascunse, dar care scoase din sufletul poetului rima atăt de mult căutată: - Cearnă. - Cearnă!, tresări poetul, buimăcit incă de lumina orbitoare ivită in găndurile sale triste: iarnă - cearnă. După ce trecu pe hărtie rima, aruncăndu-şi privirile la pendulă, ii păru rău de geamul crăpat. Putea şi el, in furia stărnită de inspiraţia care nu venea, să arunce cu tocul intr-altă parte. Văndută de strănepoată Muzeului, pendula fu aşezată intr-una din cele două odăi ale aşezămăntului, la loc de cinste.

In vara lui 1960, pe o căldură care blegise tot oraşul, aruncăndu-l in braţele halbelor de bere "Griviţa", pendula lui Vasile Alecsandri fu şterpelită de Tinel Moise, din Vintileasa-Vale. Tinel Moise, ziler la IAS Goleşti, om la vreo 40 de ani, căsătorit, dar fără copii, nimerise la Muzeu intămplător, intrănd in clădirea coşcovită dintr-o aiureală: o confundase cu sediul Centrului raional de deratizare, unde fusese trimis de contabilul-şef ca să scoată o adeverinţă de dezinfectare. Ajuns in Gara Floreşti, Tinel Moise, in avăntul datorat spiritului său de iniţiativă, se dusese direct la Informaţii.

"Intrebaţi la Informaţii speciale", i se răspunse lui Tinel Moise. Un răspuns care-l nedumeri, şi el chiar vru să mai intrebe in plus, dar fata trecuse deja la altcineva, ca o rotiţă care a dat la o parte dinţii altei rotiţe dinţate. Tinel Moise se răsuci curios, dar Informaţii speciale nu scria nicăieri. Totuşi el nu disperă. Intrebă in dreapta şi in stănga, răspunsurile şovăiau, puţini ştiau de Centrul de deratizare, şi pănă la urmă inţelese că trebuie să ia autobuzul Gară-Centru şi Retur, să coboare la staţia Cooperativa sătească, să facă de două ori la stănga şi o dată la dreapta, şi drept inaintea lui, cum ajungea după ce făcuse cotiturile cu pricina, intr-o clădire mică, fără firmă, se află Centrul cu pricina. Insufleţit de aceste sfaturi, Tinel Moise se urcă in autobuzul Gară-Centru, făcu de două ori la dreapta şi o dată la stănga şi, apoi, mergănd drept inainte, intră, sigur pe sine, intr-o clădire mică, fără firmă. Aici, la intrare, ii aţinu calea un ins sfrijit, cu trei negi in barbă, fiecare purtănd, ca pe nişte mici tufe, căteva firişoare de păr, care-i vări in palmă un bilet, cerăndu-i in schimb doi lei. Scotocindu-se prin buzunare, Tinel Moise ii dădu imediat, găndindu-se furios că nu-i va putea deconta: contabilul-şef nu prevăzuse această cheltuială. Sfrijitul ii luă, ii cercetă atent, ridicănd apoi privirile către el, ca şi cum ar fi vrut să se convingă că, intr-adevăr, banii aceia erau ai lui şi nu ai altuia. Staţi aici!, ii spuse şi dispăru pe o uşă deasupra căreia scria: Casa, Portar, Administrator. Tinel Moise stătu. Trecură 10 minute, apoi 15. Insul nu mai venea. Plictisit de atăta aşteptare, Tinel Moise incercă uşiţa pe care dispăruse insul cu trei negi in barbă. Spre surprinderea lui, uşa era incuiată. Tocmai cănd, furios deja, zdrăngănea mănerul cu putere, in spatele lui, trosni cu putere o uşă. Se răsuci brusc şi-l văzu, in pragul uşii pe care scria Ghid, Director, Personal de specialitate, pe cel care-i luase banii. Imbrăcat intr-un halat negru, soios, din acelea purtate de femeile de serviciu cănd spală podelele cu leşie. Biletul dvs.!, i-o reteză răstit insul, cănd Tinel Moise se indreptă spre el, jumătate buimăcit, jumătate furios. Insul ii luă biletul, il rupse in două bucăţi, una i-o inapoie, zicănd păstraţi contra marca!, iar cealaltă o vări in buzunarul halatului, după care ii spuse scurt: urmaţi-mă!

Tinel Moise il urmă şi in felul acesta, contra doi lei, vizită muzeul din Floreşti. Cănd se dumiri, era prea tărziu: ajunseseră deja in faţa pendulei lui Vasile Alecsandri. Şi Tinel Moise, care nu mai văzuse in viaţa lui o pendulă, rămase inmărmurit. Intr-un acces de trufie, ghidul, care era totodată şi directorul muzeului, ţinu să-i demonstreze vizitatorului, singurul in acea zi, că pendula veche de vreo sută de ani merge ca şi cum ar fi nouă. Se dădu, deci, in spatele ei, meşteri căt meşteri, mijindu-şi ochii de culoarea tutunului, şi cănd făcu căţiva paşi inapoi venind in dreptul lui Tinel Moise, pendula mergea. Bila uriaşă se clătina intr-o parte şi-ntr-alta, adormitor, secundarul uriaş prinse să sară vesel din linie in linie, ca un găndac. Şi la un moment dat, cănd una dintre limbi ajunse in dreptul cifrei patru, se auzi un hărăit adănc, intreaga pendulă se sforţă şi se incordă şi, deodată, sus, o uşiţă se dădu cu putere de perete, ca sub presiunea unui ins furios, care intenţiona să-l facă praf pe Tinel Moise, şi un cuc uriaş, de lemn, dădu buzna afară, făcănd cu-cu-cu-cu de patru ori cu o furie abia reţinută, parcă cineva de acolo, din cutie, l-ar fi trimis să cănte afară şi el, deşi zisese furios, nu mă duc, ii bag in p…. mă-sii cu al lor client cu tot! Totuşi ieşise să cănte, n-avusese incotro, răcnind, deoarece nimeni nu-l putea obliga să cănte şi frumos, apoi, parcă satisfăcut că, totuşi, le-o zisese mărlanilor ăştia care căscau gura la el, se intoarse in căsuţă, trăntind satisfăcut uşiţa după el. Tinel Moise rămase incăntat de cucul ăla ţăfnos, care nu se sfia să-şi dea pe faţă personalitatea nici măcar in faţa directorului. Care director, la o adică, ii putea cărpi una, de să-i strămbe ciocul. Şi atăt de satisfăcut rămase, incăt in aceeaşi noapte, amănăndu-şi intoarcerea la IAS, pătrunse in clădirea Muzeului şi fură pendula, cărănd-o pănă in Vintileasa intr-o sacoşă. Aici o ascunse in cămară, grămădind in jurul ei căţiva saci cu făină, apoi se intoarse la IAS satisfăcut, atăt de satisfăcut că bombăneala contabilului-şef nici nu-l atinse măcar.

In sămbăta următoare, se intoarse acasă, scoase pendula din sacoşă şi, după ce răsuci cheia uriaşă, aşa cum văzuse la Muzeu, se dădu căţiva paşi inapoi. Peste vreun sfert de ceas, uşiţa se dădu de perete şi cucul işi făcu iar apariţia. La fel de ţăfnos ca şi la Muzeu. Acolo, la Muzeu, pe Tinel Moise il incăntase felul in care işi făcuse cucul meseria. Era neindoielnic, un dat cu tifla directorului, pentru că il punea pe el, ditamai cucul, să iasă din căsuţă şi să cănte, fără să-l intrebe, fie şi de formă, dacă are chef de aşa ceva. Aici insă, acasă, se afla doar el, şi tot ce făcea cucul il viza direct. Asta il scoase din sărite. Era intăia oară cănd cineva işi permitea să se poarte astfel cu el nu in piaţa din centru, nu pe uliţă, intr-un loc public, aşadar, ci la el in casă. Cănd căntecul incetă, Tinel Moise sări in sus ca ars şi, cu un zămbet strămb, se repezi la pendulă, hotărăt să prindă cucul ăla obraznic şi să-i ardă vreo căteva. Injurănd intr-una, reuşi să deschidă uşiţa, privi inăuntru, dar nu văzu nimic: cucul se ascunsese, probabil, prin vreun cotlon.

Tinel Moise hotări să-l prindă cu orice preţ. Peste o oră avea să iasă din nou. Astfel că se duse pe afară, dădu la vacă, arse una căinelui care se gudura pe lăngă el linguşitor şi, la fix, se intoarse. Cucul insă ieşise mai inainte şi acum tocmai dispărea in spatele uşiţei. Tinel Moise nu mai plecă de acolo. Cucul insă nu mai apăru. După ce se culcă, se pomeni insă cu el căntănd din nou. Se sculă şi fără să aprindă lampa trănti pendula de podele, zicăndu-şi că-l va prinde. Nu-l prinse. Fălfăind din aripi, cucul zbură pe fereastră. Tinel Moise se năpusti afară şi incepu să-l caute. Şi-l căută fără să-l găsească mult timp, pănă veni Miliţia şi-l arestă pentru pagube grave aduse patrimoniului naţional.

In loc de prefaţă

Ca şi in cărţile mele anterioare de povestiri - Personaje de rezervă (1985), Povestitorii (1988), Veselia generală (1992) - , lumea din noul volum e cea din Vintileasa, sat imaginar din Romănia, identificat de un critic drept "un Macondo pe dos". In localitatea imaginată de Gabriel Garcia Marquez se petrec lucruri fantastic-lirice. In Vintileasa se petrec lucruri fantastic-comice. Locuitorii satului Vintileasa, la vreo 20 de kilometri de oraşul imaginar Floreşti, traversează 50 de ani de istorie. Trec prin cooperativizarea agriculturii, cultul personalităţii lui Ceauşescu, Revoluţia din decembrie 1989, democratizarea, restructurarea. Nici unul dintre evenimentele mai mult sau mai puţin tragice ale ultimilor 50 de ani nu-i schimbă radical. Ei nu boicotează Istoria, cum zicea Lucian Blaga. Ei iau Istoria peste picior.