x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Figurant de ocazie

0
Autor: Toma Roman Jr 20 Ian 2008 - 00:00
Figurant de ocazie


Pe la mijlocul anilor ’90 lucram la un săptămânal unde eram plătit destul de prost. Tocmai scrisesem un reportaj despre un personaj ciudat, nea Costea, care era de meserie “furnizor de fizionomii”.

Pe la mijlocul anilor ’90 lucram la un săptămânal unde eram plătit destul de prost. Tocmai scrisesem un reportaj despre un personaj ciudat, nea Costea, care era de meserie “furnizor de fizionomii”. Pe scurt, atunci când se turnau filme (destul de rar) şi reclame (ceva mai des), stimabilul Costea era tocmit să facă rost de mutrele trebuincioase. Omul s-a bucurat foarte tare că l-a băgat cineva în seamă şi a scris despre el. Fiindcă voia să se revanşeze, mi-a promis că mă ia să fac figuraţie în filmele care aveau buget ceva mai mare.

 
Uitasem de promisiunea omului. Peste vreo săptămână m-am trezit că mă sună voios. Mi-a propus să mă fac nici mai mult, nici mai puţin decât “neamţ” în filmul “Prea târziu” al lui Lucian Pintilie. Trebuia să apar chiar în scena finală a filmului, atunci când actorul Răzvan Vasilescu din procuror incoruptibil ajunge emigrant în Germania. Se dădeau 50.000 de lei pentru o noapte de filmat, o sumă destul de importantă în epocă. M-am văzut cu starostele meclelor şi m-a făcut să accept după ce am băut multe beri. Îmi spusese: “Am băgat în filmul ăsta toate boarfele la care aveam obligaţii. Pe lângă că te scoţi cu nişte bani, sigur te anturezi să le şi “rezolvi”! După ce scapi de acolo le iei pe vreo două la tine, sanchi, să facă un duş, că tu stai aproape!”.

Într-adevăr, locuiesc aproape de staţia de metrou de la Universitate, unde trebuia să prestez figuraţie noaptea. Cu mintea uşor dusă de la beri, deja visam la aventuri erotice cu vreo două paraşute cu pretenţii artistice, eterne candidate la studenţie la ATF. Seara a fost destul de dură. Mai întâi, maestrul Pintilie a respins, spre dezamăgirea mea, nişte femei-fete care păreau abordabile. S-a turnat o groază de duble şi mă scotea din minţi o fată cu un violoncel, care scârţâia de fiecare dată aceeaşi arie. E adevărat, pe la miezul nopţii trecute am căpătat şi o cafea şi un sandviş cu şuncă îngheţat. Sunetele armonioase ale instrumentului şi răcnetele scurte “Tăiat!” şi “Motor!” nu m-au lăsat să socializez cu nimeni. Gaşca s-a spart în jur de trei dimineaţa. Toată lumea era frântă. Am stat la o coadă mare, în faţa căreia nea Costea împărţea bani. Când am ajuns să îmi ridic şi eu “lozul”, l-am întrebat pe casierul improvizat cum stă treaba cu agaţamentele. Mi-a spus: “Fetele astea e cam obosite! Mergem la o votcă cu Mişulică şi face el rost de femei dacă eşti aşa încins!”.

Mi l-a arătat şi pe numitul Mişulică, un ins la vreo cincizeci de ani, pe care-l remarcasem din timpul filmărilor. Cu barbă, ochelari cu rame aurii şi un costum bine călcat, părea destul de distins. Costea mi-a relatat că domnul Mişu fusese arhitect, dar băutura, femeile şi o pasiune deosebită pentru jocul de pocher îl făcuseră scăpătat. Partea bună era, după descoperitorul de feţe, că “ştie toate curvele ieftine şi non-stoape din oraş”.

 

Geamuri multe. Am pornit toţi trei undeva spre Biserica Armenească, unde proaspătul meu amic ştia o cârciumă de noapte, “La geamuri multe”, unde erau şi băuturi ieftine, şi “doamne”. Acolo am nimerit, într-adevăr, peste un ciopor de curve sau prea bătrâne sau minore, peste un ţigan cu acordeon şi multă băutură ieftină. Am început cu partea lichidă şi au curs câteva valuri de “Săniuţă”. Mişu mi-a prezentat-o pe Nela (“e umblată, a făcut şi Turcia, vorbeşte engleza”), o femeie la patruzeci de ani, vopsită blond şi fără un incisiv. După negocieri contra zece mii şi o trataţie (o sută de lichior) am consumat o partidă de amor absolut sordid în buda cârciumii, folosită doar pentru acest scop, fiind ţinută încuiată de onorabilul Narcis, omul de la bar. Consumatorii obişnuiţi de bere se uşurau la colţ, în mod normal. Nela m-a felaţionat stând comod pe scaunul de la veceu, ba chiar am şi încercat vitejeşte un act sexual normal cu ea sprijinită de zid. Am ţinut destul de mult, din cauza votcii pe care o turnasem în mine. După ce am finalizat i-am găsit pe cei doi prieteni deja făcuţi cocă. Amândoi îl îngânau pe ţiganul cu acordeon, care behăia ceva răguşit. S-au bucurat că mă revăd, mi-au ars ghionţi în coaste în timp ce urlau: “Spune, nu-i mişto viaţa de figurant?!”.

 

M-am mai uitat o dată la Nela, care revenise şi ea la postul de luptă, şi m-a apucat depresia. De atunci nu am mai mers la nici o filmare, chiar dacă domnul Costea m-a mai sunat de câteva ori. După vreun an, tot el mi-a comunicat decesul arhitectului Mişu, în urma unui atac de cord petrecut în buda de la “La geamuri multe” (“îl înţepa inima şi a vrut să f…”). Şi Costea a trecut la cele veşnice prin anul 2000.

Citeşte mai multe despre:   arhiva jurnalul

Serviciul de email marketing furnizat de