Pagini de proză - Flori pe pămantul gol (partea I)

incepand cu ziua de 14 mai 1967, cineva mergea, in fiecare săptămană, şi punea flori pe locul de mormant cumpărat de familia Răducanu in ziua de 12 mai 1967.

Incepand cu ziua de 14 mai 1967, cineva mergea, in fiecare săptămană, şi punea flori pe locul de mormant cumpărat de familia Răducanu in ziua de 12 mai 1967.

Familia Răducanu era constituită din trei persoane, Gheorghe Răducanu, in varstă de 68 de ani, nevasta lui - Raiţa, in varstă de 64 de ani, şi fiul lor Tudor, in varstă de 40 de ani, aviator la Tarom şi care semăna perfect cu tatăl său. Gheorghe n-ar fi observat povestea cu florile dacă ea nu s-ar fi intamplat exact la două zile după cumpărarea locului, adică in perioada cand el mergea zilnic la cimitir să ingrijească locul proaspăt cumpărat. După ce constată, intr-una din zile, că pe pămantul gol, pe care-l imprejmuise cu un gărduţ de sarmă se află un buchet mare de flori, Gheorghe se hotăra să vină, după un timp, din nou, acolo, să vadă ce se mai intamplă. El găsi din nou flori pe pămant, aşezate cu grijă, ca şi cand cineva ar fi fost interesat să păstreze aspectul frumos al locului. Măi, să fie!, hotăra Gheorghe Răducanu. Cine pune florile astea pe pămantul cumpărat de mine, ca pe-un mormant in regulă? Merse şi a treia săptămană şi găsi iarăşi flori pe mormant. După două luni, adică prin iulie, cand dau căldurile mari, Gheorghe Răducanu continua să meargă la cimitir şi să se mire de florile de pe pămantul pe care el il cumpărase, pentru el şi pentru soţia sa, cand n-o să mai avem ce face şi-o să punem genunchiul la pămant. Atunci nevastă-sa il intrebase:
Caate locuri are mormantul?
Două, Raliţo! Că doi suntem şi noi.
Raliţa incepu să plangă. Gheorghe se uită la ea şi-şi stranse buzele.
De ce plangi, femeie?
Uite-aşa, nu-ş ce-mi veni. Imi dădu plansul peste ochi.
Asta văzui eu, dar care e motivul?
De ce n-ai cumpărat trei locuri de mormant?
Care trei, Raliţo? Tu nu mai ştii să numeri? Că noi suntem doi. Sau te gandeşti la Tudor? Tudor? Păi Tudor e om tanăr, doar n-oi pune tu problema că el moare de-acu. Mai bine taci, Raliţo!
De Tudor e mai rău decat de oricare, că el e la voia vantului.
Taci, măi, din gură, ca pană să moară Tudor se inventează altceva, nu se mai bagă morţii in morminte. Unchiu-tău de la Călăraşi zicea că el crede că o să bagi patul mortului in priză şi electricitatea o să ştie ce să facă din mort.
Incepu să radă, amuzat de cine ştie ce idee. Se bătea cu palma peste genunchi şi radea.

Gheorghe Răducanu işi făcuse un fel de distracţie din vizita pe care o făcea la cimitir, in fiecare săptămană, ca să cerceteze florile de pe locul de mormant pe care-l cumpărase, pentru el şi pentru nevasta lui, in mai 1967.

La inceputul lunii august, locul era aproape acoperit de flori. Gheorghe işi făcea socoteala şi i se părea foarte caraghioasă toată această situaţie. Adică, de ce pune, cine-o pune, flori pe pămantul gol? Poate că de dragul meu sau al nevesti-mii. Dar atunci de ce nu mi le aduce acasă? Inseamnă că nu de drag, ci fiindcă are ceva cu careva dintre noi, de-aia ni le pune. Dar mare prost trebuie să fie ăla care vrea să ne arate ura lui prin florile astea. Eu nu cred că poţi să-ţi arăţi ura faţă de cineva, dacă-i duci flori. Dar atunci de ce pune, cine-o pune flori in fiecare săptămană pe pămantul gol? Nu mai avea decat acest gand in minte. Işi petrecea toată săptămana in aşteptarea acelei zile in care va vizita cimitirul şi va găsi covorul de flor, pe pămantul cumpărat de el, pentru momentul cand vom pune genunchiul in pămant, Raliţo!

Cand mergea la cimitir era foarte bine dispus. Se bărbierea, se spăla pe cap, işi punea cămaşă albă, cravată, costum şi pantofi de sărbătoare. Mergea la cimitir pe jos, citea - in drumul prin cimitir - unele inscripţii de pe cruci şi suradea, din cand in cand, cu melancolie. E greu, domnule, e greu!

Ziua lui de sărbătoare aceea era. Celelalte zile treceau greu, apăsător, el nu mai putea suferi pe nimeni şi, uneori, glumea rău către nevastă-sa: E timpul să ne cam ducem, că n-au loc copiii să se nască, de noi.

In septembrie 1967, dintr-o dată, pe el incetă să-l mai amuze faptul că, săptămanal, cineva pune flori pe locul de veci al familiei lui, din cimitirul cartierului.

Pentru prima oară de cand lucrul acesta se intampla, vru să-i spună nevesti-sii ceva despre această poveste. Dar, după ce-şi făcu toate socotelile, hotăra să procedeze altfel. La urma urmei, ia să văd eu cine pune flori pe pămantul meu. Se trezi, in acea zi, in care se obişnuise să meargă la cimtir, cu cateva ore mai devreme, se imbrăcă pe tăcute şi plecă la cimitir. Era incă intuneric cand ajunse. Se duse şi văzu pe pămatul lui cateva flori pălite, de săptămana trecută. Apoi, se ascunse după unul din cavourile din vecinătatea locului. Undeva, departe, albea orizontul şi iarba mirosea viu, ca şi cand ar fi cosit-o cineva, de curand. in cimitir era incă intuneric, doar bruma de toamnă dădea oarecare transparenţă acelei ore şi cele cateva cruci albe, care spărgeau negura.

din volumul "Mastile insangerate - Proze scurte din perioada 1969-2001", Fundatia Iubirea, Fundatia Constantin, Editura Paunescu - 2001