x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Vechiul site Old site Arhiva Jurnalul Arhiva Jurnalul Pagini de proza - Hainele domnului ambasador

Pagini de proza - Hainele domnului ambasador

de Adrian Păunescu    |    25 Feb 2007   •   00:00

Nu s-a considerat pe sine un reformist, nici nu se simtea in vreun fel solidar cu conservatorii. Traise si bucurii, ca om care se ilustra in regimul comunist prin echilibru, atunci cand era nevoie de oameni de echilibru, era nevoie de unii conformisti, carora echilibrul le era sigla, avusese si multe necazuri, multe umilinte, datorate cine stie carui activist insolent, datorate cine stie carei indicatii tembele, datorate pozitiei de subaltern permanent a intelectualului, a meseriasului, intr-o lume excesiv politizata.

Nu s-a considerat pe sine un reformist, nici nu se simtea in vreun fel solidar cu conservatorii. Traise si bucurii, ca om care se ilustra in regimul comunist prin echilibru, atunci cand era nevoie de oameni de echilibru, era nevoie de unii conformisti, carora echilibrul le era sigla, avusese si multe necazuri, multe umilinte, datorate cine stie carui activist insolent, datorate cine stie carei indicatii tembele, datorate pozitiei de subaltern permanent a intelectualului, a meseriasului, intr-o lume excesiv politizata. Bobica avea ce povesti si intr-o directie, si in alta. Era si un foarte bun povestitor, avea mult umor. N-avea curajul sa se certe pana la capat cu nimeni si, vai, ii era dat foarte incet curajul de a fi prieten pana la gestul asocierii cu cineva drag intr-o nenorocire.

Insa toate astea care, luate separat, pot parea defecte, toate insusirile astea neduse pana la capat, toata senzatia asta ca traieste in ciorna, negasind inca solutia pentru ca respectiva ciorna sa fie trecuta pe curat, editie definitiva, toate sovaielile lui Sorin Bobica, in privinta evenimentelor deosebite, departe de a fi perfect, sunt ilustrari ale meritului sau.

Bobica simtea si el cateodata, iar cine-l privea atent, care il cerceta cuviincios, intelegea, de asemenea, ca el niciodata nu traise la intensitatea maxima. Motorul lui nu fusese niciodata turat pana sus, pana la performanta. Fiind lucrator de frunte, la un ziar de partid, si nu la orice partid, ci la partidul care guverna, Bobica a trebuit sa faca si munca de partid. In ce sens?

Participa la sedinte, a fost cooptat in Consiliul National, a fost o data in prezidiu, i s-a dat sa conduca niste grupuri de lucru, la un moment dat chiar o comisie permanenta. Nu i-a placut viata de partid, ca il plictisea. Si orice se facea, si la ei, si la partidele de dreapta, unde tot fosti membri de Partid Comunist Roman se ilustrau, i se parea ca miroase a birocratie de partid. Era satul de birocratia asta, asa cum erau si cei din jur, numai ca el credea despre sine ca are si o alta solutie. Si chiar avea, o solutie. Si, ca dovada, a fost trimis - considerandu-se ca are vreo sansa - , a fost pus sa candideze pentru Parlament, intr-un judet in care dreapta, inca din acei ani, de inceput, ai renasterii democratice romanesti, avea majoritatea covarsitoare a voturilor populatiei.

Totusi, Sorin Bobica s-a trezit parlamentar. Nu-si facuse el prea multe planuri de viitor, incat, devenind membru al grupului parlamentar al partidului de guvernamant, Bobica s-a ocupat mai mult cu planurile de prezent. Cele de viitor i s-au parut prea obositoare si prea vagi.

N-a aspirat sa conduca vreo comisie parlamentara, n-a dorit sa fie sef de grup, nu si-a putut inchipui ca ar fi putut intra in guvern.

Totusi, la un moment dat, s-a intamplat ceva absolut senzational cu Sorin Bobica.

A fost propus pentru Delegatia Permanenta a Romaniei la Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei, de la Strasbourg. Nici asta nu i s-a parut o cale pentru sine, pana in clipa in care a urcat in primul avion pentru Paris. De la punerea in locasul cuvenit a bagajului de mana, a servietei-diplomat, pe care si-a cumparat-o dintr-un magazin de lux din Bucuresti, si de la punerea langa servieta a paltonului, cam usor, pe care-l imbracase, pentru ca nu voia sa para o baba care se incotosmaneaza ca sa ajunga mai mult haine decat om in orasul-lumina. Sorin Bobica a inceput sa traiasca un fel de bucurie a performantei, in viata lui de om matur. Senzatia asta o mai traise in scoala, dar vremurile acelea erau foarte indepartate. Acum se bucura si-l amuza situatia. Placerea de a reprezenta tara il scotea din ale lui, il propulsa. Omul incepea sa-si faca planuri de viitor.

Chiar asa. El isi amintea, cu putina rusine, ca n-avusese niciodata curajul si indreptatirea materiala sa-si faca pla-nuri de viitor. Acum isi putea face planuri de viitor. Se si vedea pe Aeroportul Orly, unde de altfel a si ajuns, inainte de a-si termina visul, inconjurat de fotoreporteri, lucru care nu s-a intamplat neaparat atunci, dar ce mai conteaza asta?!

Sorin se si inchipuia pe sine scriind preocupat primele ilustrate, unor prieteni mai de demult, pentru ca prietenilor recenti si colegilor de partid si de parlament stia sigur ca le va povesti direct ceea ce vazuse, ceea ce traise, iar unora le va da telefon.
continuarea in numarul viitor

  • din volumul "Mastile insangerate - Proze scurte din perioada 1969-2001", Fundatia Iubirea, Fundatia Constantin, Editura Paunescu - 2001
  • ×
    Subiecte în articol: arhiva jurnalul partid bobică