x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Vechiul site Old site Arhiva Jurnalul Arhiva Jurnalul Pagini de proza - Hainele domnului ambasador (ultima parte)

Pagini de proza - Hainele domnului ambasador (ultima parte)

de Adrian Păunescu    |    22 Apr 2007   •   00:00

Nu cumpăr jobenul!, indrăznise Bobică. Nu-l cumpăr, că mai am două. M-am nenorocit cu ele. Ajung să-mi visez poporul condus prin decrete către obligaţia jobenului şi a redingotei. Nu mă mai agita! Nu mă mai amăgi! Ce dracu?! Eşti om serios. Te văd om serios. Lasă-mă-n pace, că din cauza dumitale s-a supărat nărodul ăstălalt pe mine şi am ajuns şomer cu joben şi cu jachetă.

Nu cumpăr jobenul!, indrăznise Bobică. Nu-l cumpăr, că mai am două. M-am nenorocit cu ele. Ajung să-mi visez poporul condus prin decrete către obligaţia jobenului şi a redingotei. Nu mă mai agita! Nu mă mai amăgi! Ce dracu?! Eşti om serios. Te văd om serios. Lasă-mă-n pace, că din cauza dumitale s-a supărat nărodul ăstălalt pe mine şi am ajuns şomer cu joben şi cu jachetă.

Cand Bobică a ridicat privirea, totul i s-a părut şi mai incredibil. Langă fostul preşedinte era noul preşedinte, care-l intreba, din spatele aceleiaşi tejghele: "Şi cine ar fi nărodul, domnule ambasador?".

Cine să fie? Ceauşescu.
A, da, revenise noul preşedinte. Da, te inţeleg. Apropo, s-a făcut tarziu, nu mergem la masă, domnilor? E un roman după colţ care găteşte extraordinar.
Şi ce specialităţi face? Ce să facă, dle Bobică, face o varză de Bruxelles inăbuşită, să-ţi inghiţi limba cand o mănanci.
Nu se poate! Aşa ceva nu se poate!, sări Bobică din somn. Visez aiureli. S-o fi făcut tarziu.
Aşa era. El simţea timpul, chiar cand pleoapele ii erau căzute şi ferecate. Nu simţise insă că veniseră copiii.
Umblau ei in varful picioarelor, dar nici chiar aşa să nu-i audă. Se uită, prin tulbureala serii, la toţi ai lui, aşezaţi prin cele patru camere spaţioase ale apartamentului.
Dar unde sunt ăia mici?
Au ieşit in parc, alături.
Ce i-a apucat?
Tu nu vezi?, il intreba soţia.
Ce să văd?
A nins de-a prăpădit. S-au luat şi cu copiii veniţi la ANTI-TV şi au făcut un om de zăpadă.
Unde?

In faţa blocului universitarilor. Hai la fereastră, că se vede. Hai, tată, hai, nu te lenevi.
Zgomotul clinchetitor de-afară se mai potolise. Parcă aerul era vătuit de zăpadă şi larma scădea. Intr-adevăr, 20-25 de copii şi adolescenţi făcuseră un om de zăpadă, uriaş, doi metri şi jumătate, pe puţin. Il impopoţonaseră, il coloraseră cu tot felul de aiureli.

E o minune, mamă, e o minune, a exclamat Bobică, intorcandu-se către odaie. Dar a făcut doi paşi, ca să se proptească din nou de fereastră, dand perdeaua la o parte, pană la capăt. Nu se poate! Nu se poate! Iar visez, Doamne!

Veniră toţi langă el. Apoi, Sorin Bobică deschise uşa balconului, zăpada il copleşi, ceilalţi il urmară şi văzură minunea. Omul de zăpadă purta hainele de protocol ale ambasadorului Romaniei in Belgia. Nişte bulgări mari şi pufoşi se ingrămădeau asupra jobenului.

Bine că n-au luat şi pantofii! Izbucni Bobică in ras şi inghiţi, fără să vrea, caţiva fulgi mari, de ninsoare, după care tuşi de ras, pană cand observă că jobenul celui de-afară fu acoperit cu totul de zăpadă.

Cand se intorsese in casă, de pe balcon se simţi mai doborat de frig decat afară pe balcon. In apartament intraseră creditorii. Ăia care-i dăduseră bani să-şi cumpere joben şi redingotă. Toţi purtau joben şi redingotă şi se recomandau ambasadori la Bruxelles. Erau mulţi, dar ţara care-i trimisese era o ţară mare, care-şi merita diplomaţii. Daţi-mi jobenul şi redingota!, zise Bobică. Sunt aşteptat la Palat. Şi-aşa am intarziat prea mult. Am onoarea!
continuarea in numarul viitor

  • din volumul "Mastile insangerate - Proze scurte din perioada 1969-2001", Fundatia Iubirea, Fundatia Constantin, Editura Paunescu - 2001
  • ×
    Subiecte în articol: arhiva jurnalul bobică