x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Vechiul site Old site Arhiva Jurnalul Arhiva Jurnalul Pagini de proza - Venirea lui Mos Craciun

Pagini de proza - Venirea lui Mos Craciun

de Adrian Păunescu    |    10 Dec 2006   •   00:00
Pagini de proza - Venirea lui Mos Craciun

Mischie facuse in curte alt brad, in primul an sau in al doilea de dupa eliberarea Craciunului, dar ceea ce li s-a parut curios si peste masura de curajos din partea lui Mischie, tuturor oaspetilor lui, a fost imprejurarea ca, intr-o vara, Mischie a luat masuri si si-a acoperit o parte importanta din curte bazandu-se pe arborii batrani aplecati peste ea. A acoperit-o discret cu un material pe care-l adusese din strainatate si care dadea reflexe apetisante, reflexe de sarbatoare tuturor celor prezenti si, acolo, in iarna aia, la Craciunul ala, au aparut vreo 35-36 de Mosi Craciuni. A fost o idee care i-a tulburat pe oaspeti.

Vecinii au jubilat, au strigat: Mischie, te vrem prim-ministru. Esti extraordinar! Asa ceva! Asa ceva! Mischie - presedinte!

Numai ca s-au speriat copiii. Cei mai mici s-au speriat de aparitia a 35-40 de batranei, care dadeau o impresie stranie, cu voiciunea lor exagerata care contraria, cu barbile, varstele lor si ii punea in deruta pe copiii care prin mosu’ intelegeau mos, iar prin Mos Craciun intelegeau ceva si mai grav si mai batran.

In realitate, la fiecare ajun de Craciun, opulenta cu care isi trata Ion Mischie dorul lui, el insusi suficient de aprig si de dur, de propria sa copilarie netraita, stralucirea cu care impodobea sarbatoarea, puneau in miscare numeroase valori si atatea initiative regizorale. Duritatea aceasta dovedea si un complex puternic al lui Ion Mischie.

Era comportamentul celui ce nu are timp de copiii lui 364 de zile din an si in a 365-a zi simte nevoia de a recupera, de a recompensa, de a se mantui.

L-au facut, intr-o buna zi, viceprim-ministru. Mai avea doua sau trei trepte si ar fi urmat chiar functia suprema. Dar Ion Mischie nu mai avea putere. Ion Mischie obosise. Voia totusi sa-si pastreze dreptul de-a se bucura de copiii si de nepotii lui, macar cu aceasta sarbatoare aproape obsteasca, de a-l aduce, la fiecare 24 spre 25 decembrie, pe Mos Craciun in casa lui.

Ani si ani au venit prietenii, rudele, subalternii, colaboratorii, colegii din toata industria romaneasca, din toate orasele mari, din toata familia lui Mischie, sa-l sarbatoreasca pe Mos Craciun si astfel sa-l sarbatoreasca si pe Ion Mischie. Si Mos Craciun era mereu altul. Cine sa le interzica prietenilor sa-si incerce si ei actoria?

Intr-o zi, guvernul din care facea parte Ion Mischie a cazut. Si a cazut si partidul care-l propusese pe Mischie in Guvern. A fost si o revansa, din cele mai neplacute, a nou-venitilor la putere impotriva celor care cazusera de la putere. Numeroase invinovatiri, numeroase amenintari, numeroase santaje. Toamna aia a fost o toamna grea. Mischie s-a descurcat cu dificultate in hatisul de incriminari menite parca sa-l desfiinteze ca om.

Cand a inceput sa ninga in Bucuresti, parca prea tarziu, prin 22-23 decembrie, in anul respectiv, pe Mischie l-a cuprins totusi o mare bucurie launtrica. Nu e vorba, nu se temea el cu adevarat de nimic. In mod concret, nu facuse rau, nu fusese hot, nu fusese mafiot, nu fusese criminal. Il durea doar ca-si pierdea viata, in toamna asta, justificandu-se si inventand alibiuri acolo unde simpla parcurgere a cifrelor si a faptelor ar fi rezolvat lucrurile.

Poate si din amaraciunea asta Ion Mischie s-a bucurat copilareste de prima ninsoare. A trecut prin oras aproape in fuga. N-a vrut sa foloseasca nici masina de serviciu, a intreprinderii unde fusese trimis inapoi, ca sef de sector, nici masina familiei, nescoasa de la varat si iernat aproape niciodata, pana la aceasta cadere a lui Ion Mischie. A luat-o pe jos. Zbura.

A inceput sa se agite si sa caute bradul pentru Sarbatori. Nu mai avea placerea de a se expune, ca in anii vechi, nu mai era doritor sa puna brazi langa toti brazii din curte si de pe strada. Nici bani nu prea mai avea. Si nici nu-i trimisese nimeni brazi cu camionul, ca altadata.

Acum, se multumea cu un brad normal in care luminile sa palpaie, lumanarile sa arda, globurile sa straluceasca si sa se auda copiii si nepotii inganand cantece bine stiute si murmurate somnolent toti acesti ani.

Si a venit ajunul Craciunului, cu zapezi enorme, Ileana, nevasta-sa, era bolnava si zacea intr-un pat, intr-o camera de sus. Nepotii erau la copii, care ar fi putut veni si ei, dar stiau ca tata e suparat, ce sa-l mai deranjeze. Mischie s-a asezat in fotoliul imbatranit si ros. Ii placea totdeauna sa contemple numerosii Mosi Craciuni pe care prietenii, rudele, subalternii, sefii acceptau sa-i joace, sa-i interpreteze cu daruire, ca sa-i faca pe plac lui si, daca i-ar fi vazut, chiar lui Dumnezeu.

A atipit vreo doua ore si jumatate, in asteptare. N-a venit nimeni. Era tarziu.
  • continuarea in numarul viitor

  • din volumul "Mastile insangerate - Proze scurte din perioada 1969-2001", Fundatia Iubirea, Fundatia Constantin, Editura Paunescu - 2001)
  • ×