x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Patriot

0
Autor: Toma Roman Jr 09 Mar 2008 - 00:00

Eram în ultima clasă de liceu. Diriginta mea, o doamnă cu mustaţă, soţie de general SRI, era mare patrioată, îi dădea cu ţărişoara în sus şi-n jos, avea traume vizavi de pericolul unguresc.

Eram în ultima clasă de liceu. Diriginta mea, o doamnă cu mustaţă, soţie de general SRI, era mare patrioată, îi dădea cu ţărişoara în sus şi-n jos, avea traume vizavi de pericolul unguresc. Ne punea să cântăm din când în când “Deşteaptă-te române” înainte să începem orele şi avea conexiuni la vârful unui partid naţionalist între timp dispărut, dar care l-a lăsat moştenire în timp pe domnul Ghiţă Funar.

 

Ştiam că mă pregătesc pentru Facultatea de Istorie, aşa că a picat măgăreaţa pe mine să o însoţesc la Alba-Iulia puţin înainte de 1 Decembrie şi să citesc în faţa unor veterani de război, rapsozi, a altor avrămuţi şi cloşcuţi locali un referat despre  Unirea din 1918.

 

În tren

Nu am plecat singuri. O mai aveam după noi pe Elena, zisă cap de cauciuc, nepoată şi protejată a doamnei diriginte, şi pe Bogdănică, un tip plin de muşchi, care voia să dea la Academia de Poliţie. Bogdănică era de treabă, dar cam tont, asculta un fel de manele timpurii, aşa că ştiam că o să mă plictisesc de moarte multe ore în tren. În acest scop îmi luasem din timp o sticlă mare de Săniuţă pe care o deversasem în trei recipiente mai mici, plate, pe care le plasasem strategic prin buzunarele gecii. Eram doar noi, singuri într-un compartiment. Din când în când ieşeam pe culoar, ferit de privirile profesoarei, şi mai trăgeam un gât de votcă şi o ţigară. Motivam că îmi place să stau la aer. Încă de pe la Braşov aerul devenise destul de tare, fiindcă mă apucaseră năbădăi patriotice: închisesem casetofonul lui Bogdănel şi mă apucasem să zbier, în ton cu sindrofia la care mergeam, “C’aşa-i românul” şi “Noi suntem români”. Devenind liric, am mai interpretat, la un moment dat şi “Ciobănaş cu trei sute de oi”. Trist fiindcă oierul se depărtase de mândra draga lui, am făcut poc şi am adormit. O perioadă am visat eroi ai neamului jucând hora, după care m-am trezit şi am simţit nevoia să merg la budă. Am ieşit buimac din compatiment, unde restul sforăiau. Când am ajuns la capătul culoarului trenul s-a hurducat zdravăn. Cu un gest eroic, am reuşit să deschid uşa budei şi să trag o borâtură mare în interior. După, m-a luat iar somnul. Trezit la destinaţie, am auzit-o pe doamna dirigintă perorând cu putere împotriva ungurilor nesimţiţi care pângăresc Căile Ferate Române înaintea sărbătorii naţionale.

 

Succes

Ajuns la Alba-Iulia, sufeream de o mahmureală groaznică. La vreo două ore după debarcare trebuia să îmi citesc opera. M-am uitat pe manuscris şi îmi jucau literele în faţa ochilor. Până la urmă am vorbit liber, adică am ţinut un discurs împănat cu lozinici, în care am mai intercalat şi nişte date istorice care-mi treceau aleator prin minte. Adunarea de români verzi m-a aplaudat, au venit să mă pupe dom’ prefect şi dom’ general în rezervă, pe motiv că “şi la miticii din Bucureşti mai sunt tineri patrioţi”. Eu funcţionam pe principiul “nu mă-mpinge c-ameţesc”, aşa că am făcut cu greu faţă efuziunilor. Era să înceapă o tragedie când mi s-a dat un păhărel cu palincă, dar am reuşit să-l vărs discret după ce am făcut “hai noroc” cu poporul. Eram cazaţi într-o aripă goală a unui cămin de liceu. După ce am mâncat de seară (eu am reuşit să îngurgitez vreo trei castraveţi muraţi), doamna dirigintă a declarat că e obosită şi merge să se culce, iar Bogdănel a pornit în căutarea unei discoteci care să-i satisfacă gusturile rafinate. M-am pomenit că-mi rămâne pe cap monstrul macrocefal de Elena. Cum ne plimbam prin faţa căminului, mi-a spus: “Te vedeam de unde stăteam că ieşi să bei şi să fumezi pe culoar. Am văzut şi când te-ai dus să vomiţi. Ai noroc că-mi eşti simpatic şi nu te spun mătuşă-mii. Dă-mi şi mie un vin, că sunt de treabă”.

 

Ce era să fac, a trebuit să-i iau Elenei o sticlă cu vin roşu, pe care am băut-o într-o cârciumă plină de fete frumoase. La a doua fiolă, dres şi uşor euforic, începuse să mi se pară şi colega mea acceptabilă. Am început să o mângâi şi am avut surpriza să o aud, cu toate că o credeam tocilară şi încuiată, spunându-mi: “Vrei să o punem?! Hai că am ochit eu un dormitor gol, lângă al nostru”. Ne-am întors în cămin, unde a urmat un episod erotic desfăşurat pe o saltea plină de praf, care mirosea a stătut. Culmea e că Elena, despre care aveam impresia că e făcută numai din bile, s-a dovedit destul de flexibilă, ba chiar vorbea porcos pe parcursul acţiunii. După aceea am mers pe rând la culcare, să nu dăm de bănuit, fiindcă îl auzisem întorcându-se pe Bogdănel, care fredona un cântec de voie bună. La Bucureşti nu am mai avut treabă sexuală, dar, când mătuşă-sa a vrut să mă exmatriculeze pentru o droaie de absenţe, i-a spus ceva şi am  scăpat.

Citeşte mai multe despre:   arhiva jurnalul

Serviciul de email marketing furnizat de