Phoenix, campania de asasinate a CIA

FILE DE ISTORIE  ●  Lecţiile Vietnamului sînt utile şi astăzi


Acum 40 de ani, în timpul războiului din Vietnam, celebra CIA punea în practică Programul Phoenix. O operaţiune secretă, care combina culegerea de informaţii cu pregătirea de operaţiuni contrarevoluţionare. Această acţiune rămîne foarte controversată, din cauza metodelor radicale utilizate pentru a o duce
la bun sfîrşit.

În ciuda masivei prezenţe militare americane, războiul din Vietnam părea imposibil de cîştigat doar prin metode convenţionale. Regimul de la Saigon, sprijinit de Statele Unite, nu reuşea să controleze zonele rurale din sud, în care se infiltraseră intens agenţii Hanoiului. Nordul comunist lansase încă de la sfîrşitul anilor ’50 o campanie de "propagandă armată", menită să recruteze adepţi în Vietnamul de Sud şi să creeze aici o mişcare de insurgenţă bine structurată. Aşa apăruse Vietcongul, veritabilă armată secretă care ameninţa din interior puterea Saigonului. Pentru neutralizarea Vietcongului, CIA a creat Programul Phoenix. Acesta s-a transformat însă într-o veritabilă campanie de asasinate, de o amploare şi violenţă fără precedent.

PREMISELE. În vara lui 1968, vietnamezii se aflau de vreo 20 de ani în război. În 1947, mişcarea de independenţă condusă de comunistul Ho Şi Min provocase riposta militară a Franţei, care nu voia să renunţe la coloniile sale din Indochina. Cu sprijinul Uniunii Sovietice şi al Chinei, Franţa a fost învinsă. Vietnamul era însă sfîşiat de lupte interne. Comunitatea internaţională a încercat o soluţie de compromis. În iulie 1954, Conferinţa de la Geneva a hotărît divizarea provizorie a ţării: la nord de paralela 17, statul comunist al lui Ho Şi Min, cu capitala la Hanoi; la sud, un regim prooccidental, cu capitala la Saigon; între ele, o linie militară de demarcaţie.

Termenii acordului de la Geneva prevedeau organizarea de alegeri generale doi ani mai tîrziu, în 1956. Conducătorul sud-vietnamez Ngo Dinh Diem a refuzat consultarea populaţiei. A fost sprijinit în decizia sa de Statele Unite, care se temeau că victoria comuniştilor ar fi generat un efect de domino în întreaga Asie de Sud-Est. Regimul de la Hanoi a început atunci o susţinută campanie vizînd subminarea din interior a Vietnamului de Sud. Agenţii nordului cutreierau satele, distribuind ajutoare, propagandă şi armament. Organizau sisteme de comunicaţii şi structuri de conducere locală, dar şi unităţi paramilitare. Îi asasinau pe reprezentanţii Saigonului şi îi terorizau pe ţăranii bănuiţi de colaboraţionism cu autorităţile.

O MAŞINĂRIE DE UCIS. În 1967, potrivit estimărilor CIA, Vietcongul număra între 70.000 şi 100.000 de membri activi şi constituia o redutabilă armată de gherilă. Programul Phoenix a fost creat pentru "identificarea şi neutralizarea" acestei armate şi a infrastructurii civile din spatele ei. Metodele: infiltrare, capturare, asasinare. Teoretic, asasinatul ar fi trebuit să fie o soluţie extremă, utilizabilă numai în circumstanţe excepţionale. Realitatea s-a dovedit diferită.

Audiat de o comisie a Congresului SUA, directorul CIA, William E. Colby, a declarat că, doar în perioada 1968-mai 1971, numărul vietnamezilor ucişi în cadrul Programului Phoenix ajunsese la 21.587. Oficialităţile de la Hanoi pretindeau însă că acest număr este în realitate mult mai mare. Mai mult decît dublu.

"Programul Phoenix se transformase într-o maşinărie impersonală de ucis", a explicat Kenneth Barton Osborne, un vete-
ran al războiului din Vietnam.  CIA, spionajul militar american, dar şi serviciile secrete ale Saigonului actualizau mereu listele negre ale suspecţilor propuşi pentru neutralizare. Pe baza unui simplu denunţ (de multe ori motivat doar de antipatii personale), oricine putea fi arestat, torturat şi deţinut fără proces timp de pînă la 6 ani. Cu toate că, teoretic, erau încurajate reţinerea şi interogarea suspecţilor (care ar fi putut deţine informaţii valoroase), statisticile demonstrează că execuţiile sumare erau extrem de răspîndite: o treime din cei de pe listele negre au fost lichidaţi pe loc. Adevărate comandouri ale morţii au fost create mai ales din militari ai Beretelor Verzi şi de la SEALS. De multe ori, identificarea "ţintelor" era lăsată pe seama hazardului. Locotenentul Vincent Okamoto, fost ofiţer de legătură în cadrul Programului Phoenix, îşi aminteşte:

"Problema era cum să-i găsim pe cei de pe lista neagră. Că doar nu aveam o adresă şi un număr de telefon. Procedura obişnuită era să intrăm într-un sat, să înşfăcăm pe cineva la nimereală şi să întrebăm: «Unde e Nguien cutăriţă?». În jumătate din cazuri, omul era aşa de speriat, că nu zicea nimic. Atunci o echipă Phoenix îl lua pe informator, îi punea un sac în cap, decupa două găuri în dreptul ochilor, ca să poată vedea, îi înfăşura sîrmă în jurul gîtului în chip de lesă, îl plimba prin sat spunîndu-i să se scarpine în cap atunci cînd ajunge în faţa casei lui Nguien. Apoi, în aceeaşi noapte, Phoenix se întorcea, bătea la uşă şi striga: «Păcăleală de 1 aprilie, nenorocitule!». Oricine deschidea uşa era lichidat. Din punctul lor de vedere, oricine răspundea era comunist, inclusiv membrii familiei. Uneori, se întorceau în tabără (membrii echipei Phoenix – n.n.), aducînd urechi tăiate, ca dovadă că uciseseră."

Asemenea dovezi macabre erau utile în cazul în care cineva ar fi pus la îndoială eficienţa echipei. Deoarece coordonatorii programului CIA stabiliseră şi "cote" de "productivitate". În 1969, escadroanelor morţii li se cerea să "neutralizeze" măcar 1.800 de suspecţi în fiecare lună. Planul nu era greu de îndeplinit, avînd în vedere că, uneori, sate întregi erau decimate pentru bănuială de colaborare cu agenţii Nordului comunist.

Se pare însă că Programul Phoenix nu a făcut victime doar printre vietnamezi. În 1982, un fost ofiţer implicat în aceste operaţiuni a dezvăluit faptul că s-au primit şi ordine privind lichidarea unor militari americani, bănuiţi că ar fi fost racolaţi de inamic.

UN EŞEC SÎNGEROS. Programul Phoenix a fost oficial abandonat în decembrie 1972, ca urmare a presiunii opiniei publice americane. În forme acoperite, el a mai continuat însă timp de cîţiva ani.  

Cu toate că a dovedit o înspăimîntătoare eficienţă, Programul Phoenix nu a produs efectele scontate de cei care îl creaseră. Dimpotrivă, abuzurile, violenţa excesivă, arestările nedrepte şi asasinatele în masă nu au făcut decît să radicalizeze populaţia, sporind exponenţial antipatia faţă de regimul de la Saigon şi faţă de protectorii săi americani.

ISTORIA SE REPETĂ. Mulţi analişti sînt de părere că lecţiile Vietnamului sînt utile şi astăzi în contextul situaţiei din Irak. În 2003, la doar şase luni de la invazia americană, senatorul John McCain, actualul candidat republican la preşedinţia Statelor Unite, respingea vehement această paralelă: "Irakul nu este Vietnamul. Nu există insurgenţă populară, anticolonială, în Irak. Inamicii noştri, în număr de doar cîteva mii într-o ţară de 23 de milioane de locuitori, sînt de fapt o minoritate agitată, în comparaţie cu majoritatea irakienilor. Aceşti criminali nu reprezintă steagul naţionalismului, aşa cum l-a reprezentat Ho Şi Min cîteva decenii în Vietnam". Timpul nu i-a dat însă dreptate lui John McCain. În Irak, insurgenţa a devenit endemică. Iar războiul ameninţă să fie la fel de lung precum a fost cel din Vietnam.