x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Vechiul site Old site Arhiva Jurnalul Arhiva Jurnalul Spărgătorul de buci

Spărgătorul de buci

de Toma Roman Jr    |    03 Feb 2008   •   00:00
Spărgătorul de buci

Pot să mă dau rotund şi să zic (de parcă asta ar fi de mândrie) că am fost un fel de inventator al “fetei de la pagina cinci”.

 

Pot să mă dau rotund şi să zic (de parcă asta ar fi de mândrie) că am fost un fel de inventator al “fetei de la pagina cinci”.

Prin 1993 lucram la un săptămânal care fusese la un moment dat primul din ţară, avusese o perioadă de cădere liberă şi încerca să se relanseze. Eram puşti, aş fi scris aproape orice, aşa că acceptasem să mă ocup de pagina de mondenităţi a revistei. Ieşea destul de chinuit, fiindcă nu aveam prea mare tragere de inimă să aflu ce haleşte la cină eu ştiu ce “vedetă” sau cine s-a mai combinat cu altcineva. La un moment dat, m-a chemat patronul tarabei şi mi-a spus să vin cu o idee care să mai dinamizeze aiureala aia. Am cugetat vreo două zile şi apoi am hotărât să propun să apară săptămânal biografia unei stripteuse, însoţită bineînţeles de poze cu ea goală. Pe atunci, lumea încă se extazia la nuduri, despre sex nu se prea vorbea în presă. Aveau mare succes diverse cluburi de strip-tease, destul de scumpe, deci proxibitive prin preţuri, care în imaginaţia publicului deveniseră un fel de palate ale plăcerilor interzise

Artiste

Am început să sun la patronii stabilimentelor respective şi m-am înţeles cu câţiva din ei să mă lase să stau de vorbă cu “oamele muncii”, başca să mai vin cu un cetăţean care să le şi pozeze. Aveam un fotoreporter tuciuriu şi slab, care bea destul de mult şi nu prea ţinea la alcool. Din cauza asta, îmi rugam gazdele să sară cu tăria de protocol abia după ce încheiam “pictorialul”. Toni, aşa îl chema pe om, le întindea p-acolo în poziţii provocatoare şi se mişca destul de repede, ca să apuce să gâlgâie din scurt albitura. Cu pozele mă scoteam, dar era destul de dificil să scot ceva inteligibil sau spectaculos de la fete, despre biografia lor. Din cauza asta, am început să inventez la greu. Băgam din burtă că, de fapt, fiecare ţigăncuşă care evolua la bară era o artistă, un intelectual fin sau amanta unui personaj interlop de mare anvergură, bineînţeles fabricat la minut. Sărmanele paraşute, în viziunea mea, cântau la piculină, îl citeau pe Kant, scriau rondele, scoteau haiku-uri înainte să se dezbrace în faţa mitocanilor care le îndesau bani în chiloţi. Afacerea asta ţinea, nu protesta nimeni şi cred că oricum fetele nu ar fi priceput ce preocupări intelectuale le sorteam să aibă.

 

Rusoaica

Într-o seară am mers la un club proaspăt deschis pe Bulevardul Magheru. De data asta, proprietarul, care nu fusese avertizat că Toni trebuie hidratat doar după muncă, ne aştepta cu sandvişuri şi câteva sticle de coniac, votcă şi whisky. Printr-un noroc, fotograful avea probleme în urma unei pileli anterioare, aşa că nu s-a prea atins de consumaţie, a cerut cu tupeu să i se dea ceva “la pachet”. Şi-a făcut treaba destul de bine. Eu, în schimb, m-am îmbătat cocă, mi s-a rupt filmul, nici măcar nu am stat de vorbă cu domnişoarele care se dezbrăcau. A doua zi, în redacţie, aveam sub nas vreo cinci poze. A luat una, la întâmplare, cu o blondă care părea înaltă şi slabă şi mi-am pus imaginaţia la muncă. De aici a ieşit că blonda a terminat Academia de Balet din Moscova, o cheamă Olga Coşevoi şi a renunţat la dansul clasic la Balşoi Teatr în urma unei poveşti tragice de dragoste cu un bandit transnistrean. La o zi după ce a apărut poliloghia asta, în timp ce mă “predocumentam” cu o bere în redacţie, secretara (o băbuţă de treabă) a venit să mă anunţe că mă caută o domnişoară destul de supărată (“Sper că nu ai lăsat-o gravidă, maică!”). A pătruns la mine-n birou chiar Olga Coşevoi, pe toace mari, cu un mini roz, colanţi violeţi şi un fel de bustieră verde. Cu un accent de mahala a zbierat la mine că e din Roşiorii de Vede, o cheamă Elena şi a absolvit o şcoală profesională de croitorie. Tragedia era că părinţii şi vecinii (cu această ocazie am constatat că revista ajungea la Roşiori) o văzuseră şi chiar credeau că o arde cu mafioţi ruşi. Voia “drept în replică”. Dacă nu, mă ameninţase, mă şi dă în judecată, ba chiar trimite nişte prieteni să-mi moaie oasele. Am luat-o cu încetişorul, i-am spus că s-a făcut o încurcătură, ba chiar am invitat-o la o cafea, să vedem cum putem drege situaţia. A acceptat, avea o seară liberă. Fiindcă m-am prins că-i “fată populară”, am mers cu ea la o bombă din proximitatea redacţiei, unde evolua maistrul Lăceanu. S-a simţit tuşată când am dat mai multe dedicaţii “de la domnu’ Tomiţă pentru Elena de la Roşiori!” şi a dovedit un suflet liric, pentru că a impresionat-o faptul că i-am spus că are “cei mai frumoşi ochi atavici din univers”. A mers la mine acasă fără prea multe mofturi şi realmente m-a rupt. Am pus-o de cinci ori în noaptea aia. De dimineaţă i-am declarat drăgăstos: “Am reparat greşeala… Acum poţi să spui că ai făcut balet clasic şi ai jucat în Spărgătorul de buci!”.

×
Subiecte în articol: arhiva jurnalul