x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Vechiul site Old site Arhiva Jurnalul Arhiva Jurnalul Un vulcan de cuvinte nerostite

Un vulcan de cuvinte nerostite

de Loreta Popa    |    03 Feb 2008   •   00:00
Un vulcan de cuvinte nerostite


Pentru că scrisorile îşi păstrează parfumul, pentru că lacrimile ce au căzut pe o foaie albă de hârtie sunt doar adormite, pentru că farmecul timpului petrecut deasupra unui birou, cu un stilou în mână, scriind persoanei iubite este unul dintre cele mai minunate momente din viaţă, iată rândurile unei Aripi de fluture… pe nume Liana.

Vis - “Dormeai aşa frumos că mă durea sufletul”...


Pentru că scrisorile îşi păstrează parfumul, pentru că lacrimile ce au căzut pe o foaie albă de hârtie sunt doar adormite, pentru că farmecul timpului petrecut deasupra unui birou, cu un stilou în mână, scriind persoanei iubite este unul dintre cele mai minunate momente din viaţă, iată rândurile unei Aripi de fluture… pe nume Liana.

 

“Da, a venit iarna... cuvintele sunt moi în noaptea asta şi gesturile... e aproape sfârşitul dansului frenetic... din umărul tău se desfac orizonturi... zâmbesc prinsă între degetele unui salcâm... pe buzele mele cresc întâmplări, uneori iertându-mă, alteori visând... văd copacii, da, le place zborul... pietrele? Ele au păsări în adâncul lor... iar pietrele mele sunt de ciocolată şi sunt sentimente. Mă ridic parcă şi mă rezem de pervazul ferestrei, mestec iluzii... acum văd, mi-a înflorit crăciunica... mută de nerostire... viaţa se schimbă singură... am uitat să fug, dar nici nu vreau asta... va rămâne întunericul fără cuvinte? Asta nu e decât un discret umor şi o fină ironie... hohot în piept... spală templul rănit, mângâi cu buzele... gândul... trupul... mă închin ţie!... Oraşul îmbrăcat de lumini mi-a amintit de ochii tăi, atât de clari şi de calzi... mi-e dor de ei... vreau să cred că în fiecare clipă colindul unei ninsori a început... că dorinţa aleargă printre poeme, că tot ea încolţeşte un zâmbet... buzele pictează amfora cu chip de fluture şi dragostea mâinii mele într-a ta se topeşte... trupul meu e vânt într-un decor tandru... ne prelingem într-o continuă tensiune... forma trupului tău se dezbracă în imaginaţie, am devenit arămie... în acest prezent alb... versul inexistent se sprijină pe conturul buzelor... pe portativul fără cheie al dansului... un vals, un zbor... degetele rostesc alfabetul atingerii... Vreau să visez? Vreau să dorm? Sau doar e sfârşitul unei file murdărite de cerneală albastră... sau poate e pictată... sau poate... tac...

 

Mă uit la propria-mi bibliotecă... nu mai găsesc ce să citesc... dar am găsit pe unul dintre rafturi un anotimp uitat... mă lupt cu timpul pentru un minut... miroase a carte... aleg una şi o deschid, din ea iese un miros cald al unei cafele amare... i-auzi!... ceva îmi mângâie auzul fin... O vioară ascunsă care s-a spart în cuburi de sticlă... închid repede cartea şi mă îndrept speriată spre tine... dar tu dormeai... şi dormeai aşa frumos că mă durea sufletul să te trezesc... oraşul e anemic, parcă aş vrea să plouă, întotdeauna ploaia ne aduce mai aproape şi în plus de asta noi nu am minţit cerul... te mângâi cu o lacrimă şi îţi gravez visele în delirul nopţilor... gheţurile sufletului meu s-au topit în căldura care ninge peste noi... închid ochii, dă-mi te rog lumea în care nu e nevoie să văd, ci doar să simt, să ating, să miros... sunt musafirul paşilor mei, vântul mă poartă în toate direcţiile... sunt nişte clipe absurde, clipele sunt ude au rămas undeva pe drum sau poate au rămas pe gânduri... din vulcanul de cuvinte nu se desprind decât fantezii rebele, în final ceva caduc ce se scurge într-un lamento... abia acum mi-a tăcut sângele şi mi-am dat seama că păcatele mi le voi spăla în ceai lăsând ţigara să ardă... ştii ceva? Am adunat ploile lumii în ochi... am erupt şi am fumegat... romanul pe care l-am luat aleatoriu de pe raftul bibliotecii se numeşte... “Vin ploile”... Voi lăsa o dâră în tine ca un ecou nesfârşit... ne vom trece mâinile prin fumul de ţigară, singurul martor... nu vreau să ne căutăm cuvintele, vreau să le strecurăm printre stropi de cafea... vreau să ne trezim în iubire... Pot să-ţi fac cafeaua? Însă fără să-mi mut ochii de pe tine... sau măcar lasă-mă să mă uit prin oglindă... am să înalţ iubirea dincolo de iubiri... dincolo de minte, sentiment, dincolo de credinţă şi civilizaţie, dincolo de tradiţie şi filosofia unui nou început... citesc poezia cu cheia sol în faţă... şi scriu sunetul pianului negru din camera albă... pe şevalet... Noaptea e tot goală, dar e sălbatică... tu eşti omul cu braţe frumoase, care seamănă şi culege lumină... abia te ţin într-un cuvânt... dar îţi pot da irisul meu albastru... mă voi preface oarbă şi am să mă apropii de tine să-ţi mângâi chipul, să te simt şi să te ador pentru că nu am să mă satur niciodată. Să-ţi fie ziua uşoară, braţele larg deschise şi multă lumină!...  O aripă de fluture...”

 

×
Subiecte în articol: arhiva jurnalul