x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

A crescut o dată cu Cenaclul

0
Autor: Vasile Surcel 16 Ian 2005 - 00:00
A crescut o dată cu Cenaclul


Andrei Păunescu ştie multe, pentru că a trăit multe la Cenaclul Flacăra. În anii 1978-1979 a participat în mod direct, iar acum relatările lui sunt fascinante.



● Jurnalul Naţional:  Ce vă mai amintiţi despre începuturile Cenaclului?
● Andrei Păunescu:
De­s­pre început, ştiu că a fost în 1973. Eu aveam doar 4 ani atunci şi am participat, în ca­litate de spectator foarte tânăr, la una dintre primele manifestări. Reacţia propriu-zisă a unui copil de 4 ani faţă de un fenomen atât de complex contează mai puţin, pentru că era vorba mai mult de fascinaţia de a vedea folkişti pletoşi şi dezinvolţi, când aproape toţi ceilalţi oameni din jur erau tunşi şi rigizi, sau de a vedea un grup de bărbaţi cu chitare electrice (Phoenix) scoţând tot felul de sunete, în entuziasmul sălii. Ulterior, prin cercetarea arhivelor, a cronicilor şi a interviurilor apărute în presa vremii, am reuşit să recuperez numeroase date şi in­formaţii. Acum, am aproape gata o carte despre "Istoria Cenaclului Flacăra", carte care sper să apară în curând.


● Iniţial, Cenaclul Flacăra a fost un fe­nomen artistic. Latura privitoare la îndrăz­neala politică a apărut ulterior.
● Unde se poate despărţi arta de celelalte fenomene sociale? Arta pură nu se poate face decât în atelierul vreunui sculptor sau pictor, care are 10-15 vizitatori sau 100 la o expoziţie. În momentul în care este vorba despre cântec, de poezie pusă pe muzică, în cadrul fenomenului artistic apare automat viaţa propriu-zisă, în toate aspectele ei. Apare dragostea, apare politica, apar dramele umane şi speranţele, apar o mulţime de aspecte legate de convieţuirea în societate.

● O întreagă generaţie s-a format sub influen­ţa Cenaclului.
● Da, aşa este. Creş­terea în audienţă a Cenaclului s-a produs gradual.  La primul spectacol, pe Strada Slătineanu din Bucureşti, la 17 septembrie 1973, au fost doar câteva zeci de spectatori, cel mult 100. De la momentul acela, până la primele săli de sport pline, inclusiv Polivalenta din Bucureşti (asta însemna câteva mii bune de oameni), prin 1975, nu a fost o cale lungă. Dar nici scurtă. Adică nu a fost un succes de la o zi la alta, o spumă trecătoare, ca un hit de o vară de azi. A urmat etapa din 1982 până în 1985 (an în care Cenaclul a fost interzis) când s-a trecut la stadioane. Şi asta pentru că se ajunsese să se spargă uşile şi geamurile sălilor de spectacol. În toată lumea, spectacolele de succes se desfăşoară pe stadioane, de primăvara până toamna târziu. Noi, prin eroismul publicului, dar şi al artiştilor, ţineam spectacole în plină iarnă, şi la -17 grade.


● Ce artişti au participat la început?
● Astea chiar că sunt nişte detalii care ţin de istorie. Au fost de faţă, conform cronicii vremii, Şerban Cioculescu, Ioan Alexandru, Ion Gheor­ghe, Leonid Dimov, Amza Pellea, Eugen Seceleanu, Doru Stănculescu, Tudor Gheorghe, Florian Pittiş, Ion Caramitru, Ion Marinescu, Aurel Dragoş Munteanu, George Apostu, Dorin Tudoran (secretar şi cronicar al Cenaclului), Iulian Neacşu, Nicolae Dragoş, Doru Moţoc, Sergiu Andon, Tamara Cre­ţulescu, Sanda Diamantescu, Grigore Ionaş, Ion Săliş­teanu, Dan Arsenie, Ion Predoşanu (fotoreporter) şi Ştefan Dumitrescu (care a debutat cu acel prilej). Cro­nica precizează că Ion Ca­ramitru a spus o anecdotă în pauză. Formula de "cenaclu" n-a fost aleasă întâmplător. Adrian Păunescu a găsit această formulă, numindu-şi spectacolul "cenaclu" tocmai pentru a se elibera de cenzură. La "cenaclu" niciodată nu a existat o regie. Nu uitaţi că aici au evoluat aproape toate trupele acelei perioade, dintre care unele mai fac succes chiar şi acum. Holograf a fost acolo, la fel ca şi Iris. Iar Iris a fost într-o perioadă în care trupa era interzisă pe toate scenele. Cine mai ştie astăzi lucrurile astea? Acolo au fost, adeseori, şi Phoe­nix-ii, inclusiv la spectacolul de la Blaj, din 1977. De la spectacolul acela, ei s-au dus şi s-au ascuns în boxele (din care scoseseră difuzoarele) şi au fugit peste graniţă.  


● Cum s-a ajuns la in­terzicerea Cenaclului?
● Cum să nu fie interzis, când existau rapoarte ale Securităţii statului care ajungeau pe masa lui Nicolae Ceauşescu, în care se spunea aşa: "Cenaclul Flacăra este un adevărat partid, paralel cu Partidul Comunist Român (partid unic, atunci!)", că "Adrian Păunescu este omul care strânge zeci de mii de oameni în fiecare localitate şi la o simplă iniţiativă a lui pot cădea sediile PCR, pentru că îl ascultă tineretul". Se mai spunea că aşa-zisul "partid paralel al Cenaclului" deţine bombe politico-sociale, are imnuri, are lider, are emi­siunea "Radiocenaclul Fla­că­ra", are notorietate, are simpatia tineretului, are un organ de presă, revista Fla­căra care, cu tirajul de peste 500.000 de exemplare, era o forţă socială, o forţă politică. Astea erau rapoartele Securităţii. Pretextul propriu-zis a fost tragedia care s-a petrecut la Ploieşti, în 15 iunie 1985, din vina proastei prestaţii a organizatorilor (UTC-ul local, primăria, judeţul etc.), pentru care a fost pedepsit artistul de pe scenă, în timp ce unii politicieni locali au fost avansaţi. Oficial, fenomenul "Cenaclul Flacăra" a fost interzis dintr-un motiv abe­rant, şi anume că, după spectacol, în momentul furtunii, organizatorii locali, în loc să deschidă porţile, le-au lăsat închise şi oamenii din stadion nu au putut ieşi în ordine. Cam asta a fost.


● Pentru unii dintre artişti, Cenaclul a fost o rampă de lansare, pentru alţii de confirmare?
● Spuneţi-mi pentru cine a fost de confirmare? Pentru foarte puţini! Rampă de lansare a fost pentru aproape toţi. Ştiţi pentru cine a fost rampă de confirmare? De exemplu, pentru Florian Pittiş, care era deja, parţial, un actor existent. În rest? Ştiu eu? Poate, tot parţial, pentru Tudor Gheorghe şi Anda Călugăreanu. Desigur pentru Sfinx şi Phoenix, care existau şi aveau deja succes. La fel, Roşu şi Negru. Dar, spre exemplu, Mircea Vintilă era un tânăr care a pornit de acolo. La fel ca şi Victor Socaciu. Nicu Alifantis a debutat în Bucureşti, la Teatrul "Ion Creangă", în costum de militar în termen. Era în permisie. A urcat pe scenă şi a cântat. Tot Cenaclul, mi se pare cu o singură excepţie, a votat ca el să nu rămână în echipă. Se spunea că nu are calităţi, că nu are dicţie şi aspect scenic şi toţi au vrut să-l respingă. Adrian Păunescu a spus că este bun şi a susţinut să fie luat în echipă. Uitaţi-vă că Nicu Alifantis rămâne un compozitor valabil şi un interpret bun, un adevărat stâlp al muzicii tinere din ultimii 30 de ani.


● La un moment dat a existat precepţia unei politizări a Cenaclului.

● Un fenomen artistic din­tr-un stat totalitar, în care exista un singur partid, nu putea ignora faptul că trăia într-o societate dată. Acum, vitejii de după 15 ani, sau de după 10 ani parcă ar spune: "Bine, dar de ce Cenaclul lua act că se trăia în România Socialistă, că preşedinte era Nicolae Ceauşescu?". Asta era situaţia. Apoi, nu uitaţi că, oricât era UTC-ul de ramură a PCR-ului unic, UTC-ul era organizatorul Cenaclului şi o parte din merite, vrem nu vrem, se cuvin şi acestui for, care, de bine de rău, a suportat solidar, aproape 12 ani, bubele în cap pe care le producea Adrian Păunescu dogmaticilor vremii, prin nonconformismul său. În 21 decembrie 1989, la ultima seară în sediul CC al PCR, când tinerii începuseră Re­voluţia în Piaţa Universităţii, Elena Ceauşescu, care ura din tot sufletul Cenaclul, îi spunea lui Nicolae Ceau­şescu: "Uite, mă, ăştia sunt nebunii de la Cenaclurile lui Păunescu!". Pentru că atunci, în decembrie 1989, se cântau piese propagate la Cenaclu, ani şi ani.


● Acolo s-au lansat idei foarte complexe şi importante...
● Vă mai dau un exemplu foarte frumos pe care îl povesteşte Grigore Vieru referitor la faptul că Adrian Păunescu şi Cenaclul Flacăra se luptau pentru libertate şi, evident, mai şi greşeau. Gri­gore Vieru a fost întrebat, la un moment dat, de către un tânăr din Târgu-Mureş: "Domnule Vieru, de ce sunteţi prietenul lui Adrian Păunescu care l-a lăudat pe Ceau­şescu?". Vieru l-a întrebat pe tânăr: "Bine, tinere, dar tu ce făceai pe vremea lui Ceau­şescu?". "Eu am tăcut", a spus acela. Atunci Grigore Vieru i-a dat un răspuns extraordinar: "Dragă tinere, pentru că eşti de vârsta feciorilor mei, tineretul şi intelectualii din Basarabia s-au încălzit nu la tăcerea dumitale, ci la Flacăra lui Păunescu". Dacă după ce spuneai "Ceauşescu, preşedintele României, este garantul libertăţii şi omul păcii" cântai o piesă în care se spunea "Sfidăm violenţa şi tot ce-i urât" asta era politică ceauşistă? La Cenaclu se recitau fragmente interzise din Goga, se spuneau momente din viaţa şi opera preotului memorandist Vasile Lucaci, care a fost o parte importantă din mişcarea care a realizat Unirea de la 1 Decembrie 1918, se cânta "Doina" lui Lucaci, se cânta din Lennon şi Dylan.


● Europa liberă şi Radio Cenaclul Fla­căra erau sursele noastre de informare de pe atunci.

● Ca parte dintr-o de­mocraţie (inexistentă oficial atunci), Europa liberă înjura Cenaclul, Cenaclul critica Radio Europa Liberă, dar se constituiau amândouă în­tr-un grup media de informare pentru români. În clipa în care îţi rămâne un şir întreg de mari interpreţi, un şir întreg de mari idei şi cauze cultural-naţionale reînviate, asta înseamnă că acolo, la Cenaclu, a fost un laborator. Mereu veneau cei tineri, iar cei afirmaţi fie plecau, fie, dacă doreau să rămână, trebuia să se împrospăteze ca să reziste. În vremea în care Holograful intra ca trupă re­lativ matură în Cenaclu, în anul 1984, fără să fie recunoscută naţional, cu Cotabiţă la voce şi Pocorschi - chitară şi compozitor, de altă parte, în Cenaclul Flacăra intra, ca debutant în formaţia Incognito, puştanul de atunci numit Dan Bittman. Şi solistul de excepţie Adrian Daminescu a fost acolo. Până şi elevul de liceu Romică Ţociu a debutat la Cenaclu, la fel cum elevă de 16 ani era Maria Dragomiroiu când a adus-o folcloristul Hary Brauner.


● Cenaclul Flacăra era o garanţie a calităţii?
● Era şi o garanţie a ca­lităţii, dar şi un refugiu pentru că, atunci când nimeni nu-ţi dădea şansa să ajungi de la stadiul de anonim la stadiul de celebritate naţio­nală rapid, la Cenaclu se putea acest lucru. La Cenaclu, Iris a venit în 17 iulie 1982 la Medgidia, într-o sală a sporturilor plină. Adrian Păunescu nu i-a întrebat ce cântau, ce piese au, deşi erau interzişi. Le-a spus să pof­tească şi să cânte. Au cântat piesele "Valuri", "Pământul îl cuprind", "Cine mă strigă în noapte" şi "Highway to hell" a trupei AC/DC şi a fost un extaz, nu unul destră­bălat, ci a fost un extaz al li­bertăţii de manifestare în muzica hard-rock-heavy metal bună. Nu mai spun despre folkiştii care au o jumătate din viaţă trăită la Cenaclu.


● Ideea de folk a apărut la Cenaclu?
● N-a apărut, pentru că e o noţiune preluată din engleză, dar acolo s-a autentificat în România. Ştiţi câte lupte au fost pentru acreditarea termenului de "folk", care era un termen de împrumut, acuzat de dogmatici drept decadent, occidental? "K"-ul din cuvânt părea o cedare în faţa aşa-zisei decadenţe occidentale şi a spiritului capitalist. Atunci, cuvântul rock era sinonim, în viziunea cretinilor vremii, a ideologilor anchilozaţi, cu burghezia şi cu fascismul. Se spunea despre rockeri şi folkişti că sunt "rockeri fascişti" fiindcă au adidaşi, jambiere, geci de piele şi ţinte şi fiindcă poartă cruci şi lănţişoare metalice, că sunt satanişti.


● Cine l-a turnat pe Adrian Păunescu?
● Foarte mulţi au făcut-o pentru interese de toate felurile, inclusiv materiale. Au fost şi dintre apropiaţii lui, oamenii din redacţia Flacăra, din Cenaclu. Îi ştie pe aproape toţi, dar nu le-a reproşat niciodată lipsa de caracter. Dar să nu încheiem discuţia despre un mare fenomen cum a fost Cenaclul, cu aprecieri despre viermi! Important este că fenomenul Cenaclul Flacăra a produs valori, mentalităţi şi un apetit al creativităţii na­ţio­nale care nu s-a stins nici azi. Cine poate să producă dovada că a existat un fenomen de mai mare amploare şi impact în cultura românească postbelică decât Cenaclul Flacăra, este aşteptat. Mă tem că aşteptăm degeaba. Pelicula lui Cornel Diaconu "Cenaclul Flacăra - Te salut, generaţie în blugi!" din 1982-1983 o demonstrează cu pri­sosinţă.


CENZURA ALEGEA
Andrei Păunescu spune că, la televiziune, spectacolele erau înregistrate şi se mai dădeau, din când în când, până pe la începutul anilor '80.
"La televizor nu se reproducea esenţa Cenaclului, pentru că la transmisia înregistrată şi retransmisă apoi, a unui spectacol, cenzura putea acţiona mult mai liber decât la un spectacol propriu-zis. De aceea, nici măcar Adrian Păunescu nu şi-a dorit să lupte pentru a fi difuzate oricum spectacolele pe post, pentru că imaginea Cenaclului nu putea fi cea reală. Cenzura alegea, tăia, nu era relevant ce se dădea la televizor. Mult mai importantă a fost emisiunea de radio care, din 1980 până în '85, joi seara, sub numele «Radio Cenaclul Flacăra, valori ale muzicii tinere», a făcut un exerciţiu de propagare a muzicii bune. Gheorghe Zamfir era exilat în Occident atunci. Dar aproape în fiecare emisiune se difuza muzica lui. Ascultaţi mărtu­riile oamenilor de rând şi, mai ales, ale inte­lectualilor din Basarabia, care spun că Cenaclul Flacăra a fost pentru ei, în varianta radio, un loc unde şi-au putut păstra limba, presată de rusificare. Nicolae Dabija şi Grigore Vieru depun mărturie în istorie că la Cenaclu au găsit rezervorul din care li s-a păstrat conştiinţa de neam, ca să poată face ce au făcut în 1989 şi după aceea."
Acum, am aproape gata o carte despre «Istoria Cenaclului Flacăra»
 Andrei Păunescu


UN FENOMEN INCOMOD
Cum era laboratorul care a lansat fenomene culturale? Andrei Păunescu îl descrie: "Clădirea aceasta avea trei stâlpi: spectacolele numite Cenaclul Flacăra, emisiunea radio a Cenaclului Flacăra şi revista Flacăra. Fostul şef al Securităţii, Tudor Postelnicu, s-a dus la Nicolae Ceauşescu cu nişte înre­gis­t­rări de pe stadioane în care publicul striga «Păunescu/Flacăra/Tu eşti tinereţea mea» şi i le-a pus să le asculte. I-a spus lui Ceauşescu: «Ia uitaţi ce strigă lumea?». Ceauşescu i-a răspuns: «Nu e nici o proble­mă, pe stadioane se strigă numele fotbaliştilor, la teatru se strigă numele actorilor, Păunescu e un actor». Postelnicu i-a replicat: «Şi Ronald Reagan a fost actor, tovarăşe Ceauşescu». L-a dus mintea. Fenomenul Cenaclul Flacăra era incomod: să stai să-l supraveghezi prin hoteluri pe Adrian Păunescu, să notezi, să pârăşti, să bagi fitile... Nu vă vine să credeţi ce casete ajungeau pe masa Ceauşeştilor. Sunt zeci de astfel de dosare ale lui Adrian Păunescu, numite «Titanul» sau «Americanul». Aşa i se spunea tatălui meu. De ce? Mereu s-a manifestat ca un mare admirator al Americii, al libertăţii şi al dreptului la libera exprimare."
Citeşte mai multe despre:   editie de colectie

Serviciul de email marketing furnizat de