Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
DRAGA OLTEANU MATEI
Ce sarac ar fi fost filmul romanesc fara eaâ¦
Inainte de a-i lua un interviu Doamnei filmului romanesc, Draga Olteanu Matei, ar fi bine sa va faceti lectiile din timp, sa va documentati si sa abordati lucrurile cu profesionalism. Altfel...
Jurnalul National: De ce "generatia de aur"?
Draga Olteanu Matei: "Generatia de aur" nu inseamna nici "generatie de arama, de bronz sau de argint", cum ar fi putut sa fie in realitate, adica valoroasa si... nu tocmai, dar nici de platina sau de diamant... "plutoniu, strontiu si... galgotiu", cum spunea un foarte spiritual si talentat coleg dintr-o generatie mai tanara. Ni s-a spus "de aur" pentru ca in seria noastra de absolventi toti au fost talentati, toti au fost apreciati de marile personalitati ale teatrului si criticii romanesti, toti au mers la sufletul publicului, foarte pretentios la vremea aceea, care i-a acceptat, i-a iubit si i-a situat in primele randuri ale actorimii romanesti.
"Generatii de aur" sunt toate, pentru ca romanii sunt un neam de oameni talentati, dotati cu multiple calitati, dar foarte diferiti unii de altii. Artistul roman are o personalitate speciala si specifica, incat, desi suntem un popor muzical, noi nu excelam prin "cor". Personalitatea artistica a fiecaruia cere sa se exprime separat.
Despre noi nu se poate spune ca despre vecinii nostri rasariteni: "unde sunt trei rusi e un cor", si cel mai bun exemplu pe care pot sa-l dau este ca inainte de 1989 solistii de muzica populara, obligati sa cante in cor la televiziune - pentru a li se estompa personalitatea - , nu reuseau sa se armonizeze cu nici un chip, pentru ca fiecare avea stilul sau, caracteristicile sale vocale, corespunzatoare temperamentului, simtirii si modului de a se exprima, specifice tinutului din care provenea.
Generatia noastra a avut o paleta dotata cu toate culorile si nuantele curcubeului. Puternic personalizati, dar in acelasi timp legati printr-o stransa camaraderie, admiratie si, de ce nu, dragoste frateasca. Chiar daca ne intalnim rar, ne urmarim cu bucurie si cu emotie succesele si ne purtam in suflet unii pe altii ca si cum am fi fost impreuna zi de zi.
Ce ati simtit in prima zi de studentie?
Ce sa spun? Nici nu stiam pe ce lume sunt. Saptesprezece colegi, unul mai emotionat decat altul, asa cum se intampla de cand e lumea si pamantul in toate facultatile de pretutindeni. Saptesprezece care incercau sa-si gaseasca punti de comunicare, saptesprezece sperante si temeri de a se arunca in valtoare.
Cum stateam in clasa, s-a deschis usa si a intrat un barbat de statura medie, cu trasaturi distinse, ochi calzi si patrunzatori, par castaniu inchis, ondulat... Era ceea ce se cheama "un barbat bine". Imbracat intr-un trenci bej si cu capul descoperit. Dupa ce ne-a dat binete, si-a pus palaria si trenciul in cuier si a trecut la catedra, urmat de asistentul sau, un barbat subtire si inalt, care purta ochelari cu dioptrii multe si o servieta doldora de carti de care nu se despartea niciodata. Primul era distinsul, incantatorul, artistul desavarsit - al carui urmas in teatru inca nu s-a nascut - marele actor Mihai Popescu, iar cel de-al doilea era spiritualul om de cultura si pasionat matematician actorul Tudorel Popa. Mihai Popescu, un mare actor, dublat de un mare om si de un mare profesor. Omul pe care nu reuseam niciodata sa-l salutam primii. Salutul sau ne-o lua inainte intotdeauna... cu palaria in mana.
S-a asezat la catedra, ne-a privit cu un zambet cald si a spus: "Ei, si dupa aceasta lunga introducere, va dau cuvantul dumneavoastra". Ne-am privit nedumeriti, unii dintre noi crezand ca e vorba de cate o scurta cuvantare, dar bunul nostru prieten si camarad de sotii mai tarziu Tudorel Popa ne-a lamurit: "Spuneti fiecare poezia pe care o stiti cel mai bine sau pe care o iubiti cel mai mult..."
Ce mi-ai facut, draguto? Mi-ai rascolit toate amintirile si, Doamne, mi-ar mai trebui inca o viata sa le insir asa cum s-au intamplat? Minunati oameni si minunate faptele lor!
Prima zi de scoala
 |
In arhiva personala a lui Mircea Albulescu am gasit aceasta fotografie care ne-o arata pe Draga Olteanu Matei mai frumoasa ca niciodata |
Ce modele ati urmat? Ce exemple ati avut?
In orice epoca, tinerii sunt gata sa se ataseze tuturor timpurilor de personaje care ies mai mult sau mai putin in evidenta, dar eu stiu cu precizie de ce generatia mea a putut sa se orienteze catre "personalitati", si nu catre "persoane". Educatia primita pana la varsta majoratului, experientele parcurse - iar generatia mea a trecut prin momente foarte grele - , profesorii nostri, adevarate enciclopedii, ne erau calauze in hatisul multelor impresii contradictorii ce ne asaltau din toate partile.
Marile noastre exemple au fost uriasii actori de dinaintea noastra, mentorii nostri care nu numai ca sustineau nemijlocit spiritualitatea romaneasca, dar prin talent si interpretare depaseau cele mai proeminente figuri ale actorilor de talie internationala.
Sa insir nume? Nu mi-ar ajunge intregul format al Jurnalului de Colectie - caruia ii multumesc ca s-a aplecat cu duiosie asupra generatiei noastre - , dar cei care iubesc teatrul cu adevarat ii vor purta in suflet cu dragoste cat vor mai fi oameni pe pamant.
 |
In 1956, la absolvire |
|
|
NU S-A GANDIT LA ACTORIEIntr-un interviu aparut in urma cu multi ani in Almanahul revistei Teatrul, Draga Olteanu Matei marturisea Grazielei Barla: "Eu nu m-am gandit ca o sa ajung actrita, dar a existat de timpuriu ceva... m-am pomenit dintr-o data gandind bine, recitand bine, dansand bine - toate acestea veneau in joaca mea.(...) Cand aveam trei ani mi s-a dat rolul lui Iepurache-tac, cel care deschidea usa lui Mos Craciun; nu stiu ce-oi fi facut eu, lumea s-a amuzat, eu nu-mi aduceam aminte prea bine ce-oi fi facut eu acolo, nu ma puteam vedea".DIN PESTE 1000 DE CANDIDATI, AU INTRAT DOAR 14Artista continua confesiunile: "Atunci insa cand trebuia sa optez pentru ceva, as fi vrut sa ma angajez in ansamblul armatei, ca dansatoare. Parintii mei au insistat pentru institut - n-am crezut nici o clipa ca o sa intru, erau peste o mie de candidati, am intrat 14 si am ramas pana la sfarsit patru. Dar de-abia la institut am constientizat ceea ce faceam eu bine din instinct. Din 5 septembie 1956 sunt la National, am 32 de ani de teatru (n.r. - in 1989), de cinema mai multi, ca se adauga si cei din institut.(...) Eu am avut profesori foarte mari: Mihai Popescu, Tudorel Popa, maestrul Sahighian, realmente un om de teatru, nu un simplu regizor. Dar am apucat in teatru parteneri ca regretatul Finti, Costache Antoniu, Fintesteanu, Calboreanu, Elvira Godeanu, Ciubotarasu, vai, nu mai spun de Emil Botta, ca am stat un turneu intreg langa arlechin sa-l vad...oamenii astia stiau sa foloseasca muzicalitatea frazei, autenticitatea, am ramas atat de putini cei care mai stim s-o transmitem azi (...) Cand mi s-a spus ca o sa fac comedie, m-am apucat de-un plans, si-am plans! Sa arat ca pot face drama. Si-atunci mi s-a spus: nu este de-ajuns sa plangi tu, trebuie sa-i faci si pe altii sa planga".DESCRIEREA UNEI ACTRITE PERFECTEAlice Manoiu, prea bine cunoscuta in mediul artistic, o descria pe marea actrita Draga Olteanu Matei: "Munceste ca un hamal, n-are odihna pana n-a cizelat oftatul «spontan» de precupeata cu gratie de bijutier. Va sa zica eleganta ce salveaza vulgaritatea neintrecutelor ei personaje cu pitoresc balcanic nu-i doar bun-simt popular ori stavila citadinului ce scrie versuri noaptea, cand nu poate dormi. E uriasa slefuiala a meseriasului ca nu-si lasa mana s-o ia razna pe cai batatorite, sa-i compromita ardoarea cu care creeaza tipuri viu colorate, dar nu tipatoare". |
