x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Calendarul popular

0
Autor: Carmen Anghel 14 Noi 2005 - 00:00
Calendarul popular


TRADITII
Postul Craciunului este o perioada cand petrecerile sunt lasate deoparte, singura adunare in care se veselesc oamenii fiind sezatorile. Acum se spun povesti cum nu s-au mai auzit.

In acest timp, in care este asteptata Nasterea Pruncului Iisus, credinta se amesteca in unele locuri cu ritualuri care vin de dincolo de aparitia crestinismului. Profesorul Ion Ghinoiu ne-a prezentat cateva momente, ritualuri de reinnoire a timpului si de purificare.

Lasatul secului, sarbatoare nocturna (13/14 noiembrie) care deschide Postul Craciunului de 6 saptamani (15 noiembrie-24 decembrie), ocaziona petreceri familiale cu mancare si bautura din abundenta. In unele zone, Lasatul Secului de Craciun este precedat de Ajun (13 noiembrie) si urmat de rituri de purificare (ziua de Spolocanie, 15 noiembrie). In aceste zile celebrau Filipii de Toamna prin alungarea spiritelor rele prin zgomote si impuscaturi, ungerea cu usturoi a usilor, portilor si ferestrelor, imbunarea pasarilor, in special a vrabiilor, cu resturile alimentare ramase de la ospatul nocturn, ca sa nu strice roadele recoltelor, intoarcerea vaselor din casa cu gura in jos ca sa nu se ascunda in ele spiritele malefice, aflarea ursitei, preziceri despre rodul holdelor.

OVIDENIA. Ziua intrarii in Biserica a Fecioarei Maria, numita Ovidenia, Obrejenia sau Vovidenia, corespunde in Calendarul popular cu celebrarea unei naprasnice divinitati a lupilor, Filipul cel Schiop sau Filipul cel Mare (21 noiembrie). In Bucovina, se credea ca in aceasta zi s-ar fi nascut Domnul Hristos. Sarbatoarea de Ovidenie impreuna cu Filipii de Toamna, Noaptea Strigoilor, Santandrei si Sannicoara (Mos Nicolae) formeaza, in perioada 13 noiembrie-6 decembrie, un scenariu ritual de innoire a timpului, probabil Anul Nou dacic. In noaptea de Ovidenie, cand se credea ca se deschide Cerul si vorbesc animalele, se priveghea la lumina unei lumanari incolacite o strachina cu apa de leac. Tot atunci se faceau farmece si descantece, se afla ursita, se efectuau observatii si previziuni meteorologice.

ANUL NOU DACIC. Perioada calendaristica de trei saptamani, deschisa de Filipii de Toamna (14 noiembrie) si inchisa de Mos Nicolae (6 decembrie), care aduna laolalta numeroase sarbatori, obiceiuri, acte rituale si practici magice dedicate lupului, este identificata, pe criterii etnologice, cu Anul Nou dacic. Unele dintre aceste traditii au migrat, de-a lungul secolelor, spre solstitiul de iarna, la Craciunul si Anul Nou contemporan, altele, relicve preistorice, precum zilele dedicate lupilor si strigoilor, au ramas pe loc. Spre deosebire de Anul Nou contemporan, unde apar Mos Ajun si Mos Craciun (24 si 25 decembrie), care sugereaza, prin varsta inaintata, apropierea mortii si a renasterii timpului calendaristic dupa 365 sau 366 de zile, pe locul de celebrare a Anului Nou dacic apar alti doi mosi, Mos Andrei (30 noiembrie) si Mos Nicolae (6 decembrie).

PE STIL VECHI. Datele cand se schimbau anotimpurile pe stil vechi, inainte de schimbarea calendarului, sunt expuse in urmatoarea povestioara: "Se zice ca demult, cand erau oamenii mai curati, Soarele rasarea mai de dimineata; pana la amiaza te saturai de lucru. Vara el umbla mai pe sus, iarna mai pe jos. Tocmai in ziua de Ana Zacetenia si decembrie, ziua solstitiului de iarna pe stil vechi se da inapoi spre vara si incepe ziua a se mari, cu cat sare cocosul pe prag, iar pana la Boboteaza e mai mare cu un ceas. De Stretenie (2 februarie), iarna se intalneste cu vara. Atunci, cand soarele se suie tot mai sus si noaptea e tot mai mica, incepe a se calatori iarna. La Sf. Onofrei (12 iunie) e ziua cea mai mare, iar dupa Sf. Onofrei incepe a se da soarele inapoi, merge spre iarna, asa ca de la Pantelimon (27 iulie) se calatoreste vara, e inceputul toamnei. Atunci se raceste apa, iar cerbul iese din rau, se schimba crangurile cerului, cele de vara cu cele de iarna, si se intalnesc iarna cu vara si spun: de-amu te duci tu vara, vin eu iarna!".

Ziua de 9 decembrie, solstitiul de iarna pe stil veci si inceputul urcusului Soarelui spre vara, a fost un important reper pentru masurarea timpului calendaristic. Peste fenomenul astronomic al solstitiului de iarna, parintii Bisericii crestine au suprapus sarbatoarea Zamislirii Sfintei Fecioare Maria de catre Sfanta Ana (9 decembrie).

BUTUCUL DE CRACIUN. A fost multa vreme substitut al zeului mort reprezentat de un trunchi de stejar taiat din padure si ars pe vatra (incinerat) in noaptea de 24/25 decembrie. Copacul taiat (butucul) simboliza moartea anuala a zeului autohton Craciun, care renastea prin ritul funerar de incinerare specific geto-dacilor inainte de crestinare. Impodobirea pomului de Craciun a fost suprapus peste obiceiul autohton al incinerarii cadavrului fitomorf, butucul de Craciun. Incepand cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea, au patruns de sus in jos si de la oras la sat traditia impodobirii bradului din nordul si vestul Europei. Obiceiul arderii Butucului de Craciun, astazi disparut, a fost atestat la romani, aromani, letoni si sarbo-croati.

SIVA. Porcul, datorita prolificitatii ridicate (10-18 purcei la o singura fatare) si gestatiei scurte (trei luni, trei saptamani si trei zile), a fost comparat cu spicul de grau. In Antichitate, el era asociat cu divinitatile vegetatiei: Demeter, Persefona, Attis, Adonis, Osiris, Dionysos. Adoratorii zeului Attis si, se pare, ai zeului Adonis refuzau sa manance carne de porc, intrucat acesta intruchipa zeul insusi. Romanii ii pastreaza multe elemente ale cultului: il sacrifica ritual la Ignatul Porcilor (20 decembrie), din corpul lui se prepara alimente rituale (carnatul, bundaretele, piftia), i se imita glasul cu un instrument special, numit surla, apare in folclorul si jocurile de copii (De-a Poarca, Purceaua) si are o colinda Siva, probabil, numele marelui zeu indian Shiva. Obiceiul Siva, structurat dupa modelul vechilor colinde romanesti, s-a practicat pana la mijlocul secolului al XX-lea in noaptea de Revelion sau in ziua Anului Nou. Cunoscuta masca a colindatorilor, imbracata si jucata de un fecior (Capra, Turca, Cerbul etc.), este inlocuita in colindul Siva cu capul impodobit al porcului jertfit la Ignat. Obiceiul a fost atestat in Europa numai la romani si aromani, iar in Asia, la indieni. La romani, obiceiul are o bogata sinonimie locala zonala: Siva, Puiul Sivei sau, prin contopire cu Vasile, Vasilca.

IGNATUL. Divinitatea Calendarului popular legata de cultul focului si al soarelui, care a preluat numele si data de celebrare ale Sfantului Ignatie Teofanul (20 decembrie) din Calendarul ortodox, este numita de romani Ignat sau Ignatul Porcilor. Sacrificiul sangeros al porcului, substitut preistoric al spiritului graului, si ritul funerar de incinerare (parlitul porcului) in ziua de Ignat sunt practici preistorice care supravietuiesc in majoritatea zonelor etnografice romanesti. Credintele, obiceiurile si practicile magice referitoare la prevestirea mortii violente, prinderea si injunghierea victimei, semnele facute pe corp (pe frunte, pe ceafa, pe spate), jumulirea parului pentru bidinele si jupuirea pieii pentru opinci, parlirea si ciopartirea corpului, grasimea folosita la farmece, descantece si prepararea unor leacuri, alimentele rituale preparate din diferite organe vitale ale animalului, formule magice etc. sunt relicve ale sacrificiului, prin substitutie, ale zeului care moare si renaste anual la solstitiul de iarna, impreuna cu timpul.

MOS AJUN. Mos Ajun este o reprezentare mitica in Panteonul romanesc, frate cu Mos Craciun, ajuns, dupa 365 de zile, la varsta senectutii si a mortii. Mai mic cu o zi decat fratele sau, Craciun, este celebrat in ziua de 24 decembrie.

CRACIUNEASA, MOASA PRUNCULUI IISUS


Sotia lui Craciun si moasa pruncului Iisus este numita in legendele Nativitatii Craciuneasa. Este o reprezentare mitica binevoitoare care, fara stirea lui Craciun, adaposteste pe Maica Domnului si o ajuta la nastere. Pentru aceste fapte, Craciun o pedepseste cu asprime, taindu-i mainile din cot. Maica Domnului ii pune mainile la loc si i le face sa straluceasca precum soarele. Perioada calendarului popular cuprinsa intre 14 noiembrie si 7 decembrie, care aduna laolalta numeroase sarbatori, obiceiuri, acte rituale si practici magice dedicate lupului, este identificata, pe criterii etnologice, cu Anul Nou dacic. Multe din traditiile unor stravechi inceputuri de an, precum Anul Nou agrar, celebrat primavara, la Baba Dochia, si Anul Nou dacic, celebrat toamna tarziu, la Mos Andrei si Mos Nicolae, au migrat, de-a lungul secolelor, la solstitiul de iarna, unde sarbatorim astazi Craciunul, Anul Nou contemporan. Datele calendaristice ale sfintilor "mosi" (Mos Craciun, Mos Ajun, Mos Nicolae, Mos Andrei, Mos Martin) si "baba" (Baba Dochia) indica in calendarul popular inceputuri preistorice de an sau anotimpuri. Divinitatile ajunse la varsta senectutii sunt praguri ale timpului care marcheaza, moartea anului vechi si renasterea anului nou. "Sfintii" batrani, zei si zeite ale Panteonului carpatic, au fost uzurpati de generatia sfintilor crestini care le-au luat nu numai locul de celebrare, ci si varsta si, in parte, atributiile. Calendarul popular romanesc este populat de o lume fantastica de sfinti imbracati in haine precrestine (Sangiorz, Santoader, Santandrei etc.) si de zei imbracati in haine crestine (Craciun). Spre deosebire de Anul Nou contemporan, unde apar Mos Ajun si Mos Craciun (24 si 25 decembrie), reprezentari mitice care sugereaza prin varsta inaintata apropierea timpului mortii si renasterii dupa 365 de zile, 366 de zile in anii bisecti, peste Anul Nou dacic au fost plasati alti "mosi", Mos Andrei (30 noiembrie) si Mos Nicolae (6 decembrie), iar peste Anul Nou agrar o "baba", Baba Dochia (1-9 martie, Zilele Babei Dochia).

ZEUL MOSTENIT DE LA GETO-DACI


Craciun este un zeu fitomorf si solar specific teritoriilor locuite de stramosii autohtoni ai romanilor, geto-dacii, identificat cu zeul roman Saturn si cu zeul iranian Mithra. Mai mult de un mileniu, crestinii au sarbatorit Anul Nou in ziua de Craciun (25 decembrie), in imediata apropiere a solstitiului de iarna: la Roma pana in secolul al XIII-lea, in Franta pana in 1564, in Rusia pana in vremea tarului Petru cel Mare, in Tarile Romane pana la sfarsitul secolului XIX.

SCENARIUL MORTII SI RENASTERII DIVINITATII


La romani, amintirea acelor vremuri este inca proaspata de vreme ce in unele sate banatene si transilvanene ziua de 1 ianuarie, Anul Nou, se numeste Craciunul Mic. Determinativul de mos indica varsta zeului adorat, care trebuie sa moara si sa renasca la Anul Nou impreuna cu timpul calendaristic. In Calendarul popular, varsta sfintilor crestini, imbracati in haine pagane, si a zeitatilor pagane, imbracate in haine crestine, este apreciata prin numararea zilelor de la 1 ianuarie. Peste sarbatoarea autohtona a Craciunului s-au suprapus Saturnaliile romane, apoi nasterea zeului solar de origine iraniana, Mithra, si, dupa aparitia crestinismului, Nasterea Domnului Iisus. Obiceiurile de Craciun, Anul Nou si Boboteaza formeaza scenariul mortii si renasterii divinitatii: sacrificiul ritual al porcului la Ignat, animal care reprezinta, la unele popoare ale Antichitatii, spiritul graului; prepararea alimentelor rituale, in special colacii de Craciun; abundenta obiceiurilor si credintelor care ilustrau degradarea timpului, dezordinea si haosul dinaintea Creatiei (excesele de bautura, mancare, distractie, avalansa cuvintelor si expresiilor licentioase, dansul ritual al Perinitei, jocurile grotesti ale unor masti etc.). Moartea Anului Vechi, prin stingerea rituala a luminilor la cumpana dintre ani, la miezul noptii de Craciun sau de Anul Nou.

PURIFICARE SI O VIATA NOUA


Nasterea Anului Nou prin aprinderea luminilor, explozia de bucurie ca lumea a fost salvata de la pieire. Alungarea spiritelor malefice prin strigate, pocnituri si zgomote produse de bice, tulnice, buhae, iluminatii nocturne, purificarea oamenilor prin stropitul cu apa, numarul mare al obiceiurilor agrare (Plugusorul, Semanatul, Sorcova, Vasilca) si pastorale etc. Vechimea si suprapunerea sarbatorilor crestine peste cele precrestine, a celor greco-romane si orientale peste cele autohtone, geto-dace, au dat nastere unei realitati spirituale unice in Europa.
Citeşte mai multe despre:   craciun,   anul,   decembrie,   iarna,   anul nou,   noiembrie,   moş nicolae,   vară,   vărsta,   popular,   editie de colectie,   timpului,   calendarul,   zeului,   dacic

Serviciul de email marketing furnizat de