x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Cenaclul Flacăra - Libertate şi cultură

0
Autor: Carmen Anghel 16 Ian 2005 - 00:00
Cenaclul Flacăra - Libertate şi cultură


Omul care, prin puterea cuvântului şi a muzicii, putea să ţină "în pumni" spectatorii de pe un stadion. Câteva zeci de mii de oameni. Este cel care a aprins scânteia: Adrian Păunescu.



Am purtat această discuţie telefonic. Maes­­trul era cu treabă prin ţară. A fost de ajuns să pun prima întrebare... du­pă aceea a venit o cascadă de amin­­tiri, o cascadă de bucurii şi de la­crimi.

Ediţia de Colecţie "Cenaclul Fla­căra" a fost o mare bucurie pentru maestru, iar poveştile din ea o mare lec­­ţie de viaţă pentru noi şi pentru ci­­titori. Maestrul ne-a dat o mare lec­ţie de cultură aşa cum a făcut toată via­­ţa.

● Jurnalul Naţional: Prin această ediţie de colecţie trebuie să răspundem la trei în­tre­bări importante: cum s-a născut Ce­naclul Flacăra, ce a însemnat Cenaclul Flacăra şi care a fost finalul său. Aşadar, de unde a venit scânteia care a aprins Flacăra?
● Adrian Păunescu:
E o idee foarte veche a unui om care are de comunicat mai mult decât propria lui literă. Vreau să zic un poet care are şi aplecarea pentru muzică şi are şi iluzia responsabilităţii în cetate. Când am străbătut America, în perioada octombrie 1970-mai 1971, şi am fost invitat al Programului Internaţional al Scrisului - International Writing Program, la Iowa City şi în foarte multe mari oraşe universitare, am fost surprins, am fost uimit şi am fost şi umilit de libertatea de spirit a colegilor mei de generaţie sau cu o promoţie mai tineri. Eu aveam atunci 27 de ani, ei erau oa­me­ni la fel de doritori de a-şi lua viaţa pe cont propriu, ca şi mine, şi m-am re­găsit în libertatea lor de mişcare, în programele libere şi protestatare ale campusurilor universitare. Începeau şi marile programe de iniţiere în mu­zica tânără, în muzica rock-and-roll a momentului, de unde începeau şi mişcările hippy, de unde începeau şi mişcările politice şi sociale de protest. şi, pe fondul unei copilării în care se regăseau în mine, de data aceasta, gesturile neînţelese la vârstele mici ale femeilor bătrâne care mergeau di­mineaţa la tămâiat, mergeau la ci­mi­tir, la cei pierduţi ai lor, şi comunicau cu ei, în confuzia aceea a di­mi­neţii, cu lumânările în mâini le spu­neau taine despre ceea ce se întâmplă pe pământ, despre ce se mai pe­tre­ce în familie, ce mai fac vecinii...  Eu am regăsit în acest ritual o plăcere a comunicării în orice condiţii. Ei bine, întâlnirea cu ritualul, barbar oa­recum, al tinerei generaţii america­ne, care protesta împotriva războiului, a veteranilor care erau mai tineri decât noi, care erau veterani pentru că veneau însemnaţi de răni de pe frontul vietnamez, în acestea toate s-a spălat, s-a purificat ideea că noi, ro­mânii, nu suntem nişte infirmi, că nu ne lipseşte glanda libertăţii şi res­ponsabilităţii şi că trebuie să facem şi noi ceva important acasă. Poate că şi acest program american la care au participat mulţi dintre liderii ulteriori ai lumii, atunci erau tineri ca şi mine şi nu apucaseră să fie lideri atunci când programul a început; poate că programul însuşi pentru noi toţi era un fel de aţâţare a libertăţii, un fel de transformare a conştiinţelor noastre în capitole inflamabile ale viitorului. Nu ştiu dacă asta era intenţia dar, după cum cunosc eu sufletul american, nu o simplă preocupare pentru literatură putea fi la baza unei atât de mari cheltuieli de energii şi de bani, din partea Americii, din partea unor sponsori particulari şi din partea unor departamente de stat.

Dar, întors acasă cu gustul acesta al libertăţii redeşteptate şi pe fondul vechilor mele preocupări pentru comunicarea prin ceaţa dintre viaţă şi moarte, am încercat să îmi aflu nişte egali, nişte prieteni, şi i-am şi găsit. Unul dintre ei a fost Florian Pittiş, care, la ora la care noi începeam Ce­na­clul (septembrie 1973), făcuse nişte spectacole mai altfel decât se făceau în epocă, împreună cu Ion Caramitru şi cu Gil Dobrică la Teatrul Bulandra. Au fost oameni de curaj, oameni de vibraţie pur artistică: Dorin Tudoran, Florian Pittiş, George Stanca, mulţi, foarte mulţi.


● Într-adevăr, foarte mulţi. Asta am observat şi noi. Stăteam de vorbă cu unul dintre cei care au fost în cenaclu şi descopeream alţi zece. O avalanşă!
● Au crezut de la început în ceea ce era doar o himeră. Mulţi dintre contemporanii mei simţeau această nevoie a unui loc şi a unui timp şi a unui destin în care să se poată comunica liber. E nebunia mea că, dintre toţi, chiar şi dintre cei care erau lângă mine când am început, eu am fost acela care a dus proiectul la o formă publică recunoscută. Eu nu spun că era cea mai bună formă publică, poate ar fi trebuit să se găsească mai mult decât atât, ceva mai rafinat; poate că ar fi trebuit să rămânem la formele de comunicare mai intime, la muzică de cameră, dar în mine pro­ba­bil se auzea răsculându-se şi omul pu­blic, omul politic. Pentru că am­biţia mea nu a fost să răstorn regimul, n-a fost să clădesc regimul, ambiţia mea a fost, finalmente, să schimb mentalităţile. Să găsesc, prin cenaclu, forma de a lucra direct asupra conştiinţei tinere. şi să îi învăţ pe con­tem­poranii mei ceva ce eu însumi afla­sem, nu de foarte multă vreme, ce­va care mă obseda, ca o rană dintr-un război nevăzut, şi anume dra­gostea de libertate şi bucuria de a transforma libertatea în cultură. Când am pornit cenaclul, erau foarte puţini oameni în sală, dar ce oameni... Ca într-un banc din Uniunea Sovietică, des­pre Raionul Tula, în care se spu­nea că "Stimaţi tovarăşi cititori, în raio­nul Tula era în trecut un singur scriitor. Astăzi în raionul Tula sunt 80 de scriitori. E adevărat că pe cel din trecut îl chema Lev Tolstoi". Aşa şi eu cu Cenaclul. La început, erau 60-70-80 de oameni. Dar ei erau persona­li­tăţi de excepţională rezonanţă a vieţii culturale româneşti. În primele forme ale Cenaclului, participa şerban Cioculescu. şi aşa mai departe. Sabin Bălaşa, care a expus, mari poeţi: Nina Ca­ssian, Nichita Stănescu, Ion Gheor­­ghe, Ioan Alexandru, Geo Du­mi­trescu, Mihai Beniuc, oameni care nu mai ieşiseră în această formă în public, de la începutul erei noastre. şi nu ştiu când a fost acest început al erei noastre. Ei bine, ceea ce făceam noi acolo era şi o răscumpărare a nu­melui de Cenaclu. Pentru că salvatoare pentru mine în toate bătăliile politice grele pe care le-am dus pentru a păstra forma aceasta a cenaclului şi anume fără cenzură, fără cenzură prealabilă, repet, important pentru mine a fost chiar ideea pe care, mă rog, Dumnezeu mi-a dat-o, de a-l numi Cenaclu, ori de câte ori venea în discuţie un text scandalos: a citit, de exemplu, Ion Gheorghe o poezie genială despre soarta clasei ţărăneşti, care era dusă cu camioanele prin oraş şi i se vedeau picioarele umflate. Era o apocalipsă! În vremea aceea, ţăranii erau - după cum reieşea din principalele noastre ziare politice - o clasă foarte fericită! Dar nu numai atât! În acest cenaclu au citit mari poezii Ioan Alexandru, s-au cântat texte în care erau puse în discuţie raporturile cu vecinii. De exemplu: un minunat cântec al lui Tudor Gheorghe: "A fugit pe sub fereastră/ Rusul cu Moldova noastră" şi aşa mai departe. Lucruri incredibile, pe care ideea de cenaclu avea darul de a le reabilita. Eu, de exemplu, m-am trezit că mă cântau cu poezia "Baladă din copilărie" şi Tudor Gheorghe, şi Doru Stănculescu. şi că, atunci când eu răspundeam lui Eminescu şi poeziei sale geniale "Doina", mă auzeam nu m-auzeam, dar, când se cânta într-o sală "De unde şi până unde/ Mi s-a plâns cine s-a plâns/ Vatra câmpului de munte,/ Aştept vorba de răspuns/ De unde şi până unde/ Mi s-a plâns cine s-a plâns...", aceste lucruri se salvau prin acest nume de firmă Cenaclul Fla­că­ra. Ei bine, în momentele pe care noi le considerăm cele mai bune din punct de vedere artistic, cele de mij­loc, cele de dinainte de ieşirea pe stadioane (până în 1982-1983), marile texte ale literaturii române au ajuns în Cenaclu. În Cenaclu se recita, de exemplu, poemul lui ştefan Augustin Doinaş, necunoscut, din păcate, ge­ne­raţiei tinere din România în acel mo­ment, "Mistreţul cu colţi de ar­gint". Se recita "Monologul puiului de vulpe" al lui Evtuşenko, un drama­tic elogiu adus libertăţii şi o tăvăleală a situaţiei unei vietăţi care a început să iubească lanţurile, crescătoria şi aşa mai departe. Tot ceea ce făceam în acel Cenaclu, la ora lui cea mai bu­nă din punct de vedere artistic, repet,  în concepţia unor colegi, era să re-pu­nem în atenţia celor ce ne ascultau mari texte ale literaturii române şi străine. Pe de o parte, atunci când am ieşit pe stadioane, sigur că lu­cru­rile au avut parte de un alt tratament. Nu se mai putea merge doar pe şoapta de calitate. Mai trebuia lucrat si cu strigătul, mai trebuia lucrat şi cu mase mari, şi cu câte un refren pe care să îl cânte toţi şi am ajuns la si­tuaţia din 1983, de la Galaţi, când pe Stadionul Dunărea din localitate, am avut 50 de mii de oameni, care au venit în trei serii. Am încept spectacolul la 6 seara, şi de la 18:00 până la 21:30 - 21:45 a fost o masă de oameni care au plecat la serviciu de noapte, de la 22:00, au venit alţii în locul lor şi de la 6 dimineaţa au venit alţii şi spectacolul a continuat până la 9 dimineaţa. Aici probabil că s-a născut embrionul marelui pericol politic pe care îl prezenta ideea că un scriitor, un poet, un cetăţean român care nu ezită să-şi mărturisească apartenenţa la mişcarea politică din vremea sa şi anume Partidul Comunist Român, face o altfel de cultură, face o altfel de educaţie fără nici o cenzură, fără nici o intervenţie din afara scenei, din spate, de undeva din  afara ei. Asta a fost un pericol uriaş care a şi condus la nenorocirea din 1985, când la Ploieşti, pentru lumea care era acolo, nu s-au asigurat condiţii de evacuare în momentul furtunii şi s-au întâmplat nenorociri care au devenit pretexte pentru desfiinţarea, pentru asasinarea Cenaclului.


● La un moment dat, în repertoriu erau şi nişte cântece pentru Ceau­şescu, asta era cumva preţul ca să vă lase totuşi să faceţi ceea ce voiaţi să faceţi?
● Nu erau nişte cântece era un singur cântec şi anume "Trăiască România!", şi nici el tot, ci doar refrenul, în anumite momente apropiate de zile festive şi în alte ocazii când oameni de ispravă, pentru că au existat foarte mulţi oameni de ispravă, chiar în conducerea PCR - Cornel Burtică e unul dintre ei, sau la UTC, Nicu Ceau­şes­cu, aceşti oameni nu m-au cenzurat niciodată. Îmi spuneau "Uite, vezi că a venit iarăşi, de exemplu Ioniţă, şi a zis că ai făcut o cultură paralelă şi un partid paralel, mai spune şi tu din când în când că eşti cu partidul ăsta, că nu e mişcare separată de mişcarea po­litică din România" şi aşa mai de­par­te. Iar chestiunile astea cu Ceau­şes­cu sunt nişte basme făcute să discrediteze Cenaclul şi sunt citate fără a fi citate. E, într-adevăr, un cântec ro­mâ­nesc care e valabil şi azi cu re­fre­nul lui obişnuit şi al cărui refren  era "Trăiască-n libertate şi linişte po­po­rul,/ Trăiască Ceauşescu, trăiască tri­co­lorul!" Dar binenţeles că toţi cei ca­re nu au putut face în viaţa lor nici măcar un spectacol de grădiniţă pentru tovarăşa lor educatoare au fost toată viaţa geloşi pe mine şi mi-au atribuit ceva ce nu am făcut. Eu m-am aflat, fiind în situaţia de a explica de ce în Cenaclul nostru se cântă "Sfi­dăm violenţa şi tot ce-i urât,/ De proşti suntem astăzi sătui până-n gât/ Nimic nu se face cu omul ca rol,/ Iubirea cu forţa se cheamă viol!/ Noi nu vom trăi niciodată cum vor/ Dogmaticii proşti, după dogmele lor,/ Cu lanţuri la glezne, la umeri, la mâini,/ Noi credem real că ne suntem suntem stă­pâni." şi nu numai... În cenaclul nostru se cânta cântecul "N-avem apă în ţevi, nici căldură-n odăi/ Anii vin minunaţi şi-apoi sunt tot mai răi,/ Noi, pe-aici pe pământ, prinşi de noile chingi,/ Mai minţim că-i grozav şi mai spunem lozinci." Nu sunt eu acum foarte pregătit să recit, deşi tot în cenaclul nostru se solicita liberta­tea, în poemul "Liedul dialectici"i: "Nimic nu se face când n-are opus/ Nimic nu există când nu-i să-l conteste,/ Oricât se ridică puterea de sus/ Ovaţii o ţin, dar o ţin şi proteste,/ Eternul război dintre minus şi plus/ E cea mai curată şi sfântă poveste./ Nimic nu se face când n-are opus/ şi viaţa mereu opoziţie este."

Dar mai era şi cântecul lui Victor Socaciu şi al meu "Opinia mea": "Eu sunt lucrătorul cinstit şi tenace,/  Măreaţă mi-e fapta şi truda mi-e grea,/ De-aceea, eu am despre tot ce se face/ Opinia mea.(...)/ Acolo e sudul, acolo e nordul/ Am dreptul la nu, dacă vreţi să fiu da/ Vitală e lupta, normal dezacordul/ Opinia mea!"

Aceste lucruri creau, prin natura lor, şi o obligaţie celui ce era nu numai poet, ci era şi regizorul spectacolului: Adrian Păunescu. Rolul său era să apere fructul creaţiei şi gândirii. Să descopere talente, prin mijloace de regizor. şi unul din mijloacele de regizor era să fim acolo şi să-l elogiem pe Nicolae Ceauşescu! Să vă mai spun ceva: şi acum aş face acelaşi lucru, dacă aş avea de ales între un om care striveşte vieţi tinere şi nu dă socoteală nimănui şi un alt bărbat politic de inteligenţă şi diplomaţie care reuşeşte să-şi păstreze copiii patriei acasă şi să fie liniştiţi, să fie dedicaţi muncii şi creaţiei. Nu e nici o exagerare numai că, uneori, atunci când se vorbeşte despre viaţa unui om, nu i se citează decât lucrurile care el le-a putut spune întâmplător sau le-a putut spune rar sau pentru a apăra lucrurile curajoase pe care le-a făcut. Aşa încât nu am ce explicaţii să dau fenomenului că în anii tinereţii mele, nici preşedinţii Americii şi Uniunii Sovietice, nici preşedinţii Franţei şi Germaniei, nici Regina Angliei nu mi-au oferit un alt partener decât Nicolae Ceauşescu în ţara mea.


● Cum vă simţiţi, ca om care, până la urmă, a pus pecetea pe o întreagă generaţie?

● Mă simt extraordinar! Mă trezesc câteodată interogat şi cu puterea de a pune întrebări pe care în vremea aceea, prin publicistica mea şi prin poezia mea, eu am lansat-o ca pe o bombă atomică. Vreau să vă spun că într-o lucrare a mea "Sub semnul în­tre­bării", fundamentală pentru gândirea românească a acelei perioade, aveam o prefaţă care se încheia cu "Doamne, dă-ne puterea de a mai pune întrebări şi puterea de a mai auzi întrebări!" Nu mă surprinde nici întrebarea că oamenii poartă o amprentă, oamenii de o anumită ge­ne­raţie poartă o amprentă,şi nici rău­tatea  inocentă a unora dintre ei. Eu mă simt bine pentru că am urmat exemplul marilor cărturari ai ţării mele care s-au întors din mari că­lă­torii de cultură în lume şi au venit aca­să să formeze şcoala românească, să participe la formarea culturii ro­mâ­ne. Titu Maiorescu e un asemenea exemplu pe care, împreună cu ge­nialul meu coleg de generaţie, Dumnezeu să îl ierte, Ioan Alexandru, marele poet, inegalabilul poet, l-am iu­bit tocmai pentru felul în care, în loc să-şi facă ştiinţa de carte în vanităţi universale, a înţeles să se întoarcă în ţara lui şi să organizeze învăţământul românesc. Eu cred că este o obligaţie a unor intelectuali care au conştiinţa apartenenţei, şi eu am conştiinţa apartenenţei poporului român, orice mi s-ar întâmpla. Orice nedreptate. şi ca un lucru mare, vreau să vă spun că, într-o vreme în care geografia română era răvăşită de tot felul de viscole dinspre Răsărit, pentru ca astăzi să fie răscolită dinspre toate punctele cardinale şi, cu deosebire, dinspre Apus, eu le-am oferit tinerilor acelei generaţii ocazia de a afla ce înseamnă 1 Decembrie 1918. Vă reamintesc că eu sunt primul ro­mân care a spus că 1 Decembrie 1918 trebuie să fie Sărbătoarea Naţională a Poporului Român. Asta când la pu­te­re era 23 August. Aşadar, am ofe­rit tinerilor din acea vreme Alba Iulia, Putna şi mai mult decât atât, şi Iz­la­zul, şi Craiova, şi Chişinăul. Mai mult decât atât, în 1971, mi-a fost scoasă de pe piaţă şi arsă o carte, "Istoria unei secunde", pentru poeziile cu ca­racter antisovietic şi, ziceau dânşii, anti-partid. Erau antisovietice, într-adevăr, pentru că erau dedicate Basarabiei şi hotarelor ciuntite ale ţării. Ei bine, toate astea mă fac să fiu mândru, am mers cu mulţi ani înaintea recunoaşterii oficiale a unor fapte şi împrejurări şi Cenaclul a fost o for­mă de exemplu. ştiu asta, între alţii, toţi cei care, la Chişinău, ştiu ce a în­sem­nat Cenaclul şi atmosfera de joia seara, în Basarabia; rămâneau vacile ne­mulse şi se opreau mijloacele de transport în comun, pe durata emisiunii pe care o realizam la Radio Ro­mânia. În Cenaclul Flacăra, oamenii din Basarabia regăseau o altfel de istorie, care îi făcea să-şi cultive spe­ranţa. Acestea sunt poate printre cele mai puternice dovezi de temeinicie. Acesta e sentimentul meu, că, în ciu­da unor compromisuri fireşti, dar mici, compromisuri care se justifică, unele se justifică nu numai în timpul res­pectiv, unele se justifică şi astăzi, aşadar, în ciuda acelor compromisuri, a acelor banalităţi care traversau mai toată scena oficială, noi am reînviat până şi marile sărbători de la Ţebea, care fuseseră îngropate în vremea de dinaintea celui de-al II-lea război mondial şi ele au renăscut la insistenţa, la forţa mea de caracter.  Lucrul cel mai important pe care l-am descoperit este acela că de talente nu ducem lipsă, dar trebuie să nu lăsăm deoparte ideea de caracter. şi ideea de a păstra în timp o anumită opţiune şi de a o construi şi a o reconstrui, şi a te întoarce cu braţele zdrobite şi cu influenţe destul de rudimentare, simple, directe, să vrei să construieşti şi până la urmă să reuşeşti să cons­truieşti câteva fapte memorabile în is­toria ţării tale este după părerea mea cel mai înalt titlu pe care îl poţi purta în momentul în care închei so­co­telile şi accepţi ultima haină - cea de pământ.


● Vorbeaţi de talente, pe care trebuie să le descoperim noi astăzi. Dumneavoastră cum le descope­reaţi atunci? Cum ajungeau oame­nii să cânte pe scenă?
● Descoperirea a avut, la început, un caracter mai degrabă ritual, mă duceam în spate cu unu-doi colegi şi făceam audiţii. În timp, însă, datorită aglomeraţiei, şi datorită tensiunii care era în sală şi pe care n-o puteam pă­răsi pentru prea multă vreme, mer­geam, ascultam din fuga rolului, să văd ce e mai bine de lansat, dar îmi şi creasem nişte prieteni, nişte oameni se­rioşi, în care credeam şi pe care îi ru­gam să facă o preselecţie. Dar, cum a fost cazul la Reghin, în judeţul Mu­reş (1982), cei care l-au ascultat pe tâ­nă­rul Majay Gyozo (un maghiar din Re­ghin) s-au înşelat. Eu nu am ştiut că s-au înşelat. Mi-au dat lista cu cei înscrişi la preselecţie şi pe listă am vă­zut ce anume a cântat el (res­pinsul) şi am zis "Câţi ani are băiatul ăsta?" "Are 18 ani, e în ultima clasă de li­ceu." "şi el a cântat ce a vrut el? To­tu­şi iubirea?" "Da, a cântat, dar e moale aşa, nu e..." "Domnule, vreau să îl ascult şi eu." şi m-am dus în spate. şi am anunţat în sală să vină din nou. A cântat două strofe şi un refren. şi am spus "Domnule, eşti extraordinar!" şi l-am pus să cânte. Aşa a apă­rut unul dintre cântecele fundamentale ale Cenaclului. Nu i s-a părut umi­­litor să cânte în limba română, lim­­ba tuturor cetăţenilor acestei ţări,  nu a fă­cut separatism, avea talent. şi nici pâ­nă acum nu a obţinut tot ceea ce au ob­ţinut unii dintre cei mai norocoşi de­cât el. Erau acccidente în care co­legii mei se puteau înşela, erau accidente în care eu mă puteam înşela. În ge­neral, am avut o intuiţie exactă şi marile nume şi marile cântece le-am ştiut de la început. Am descoperit într-o toamnă, la Borşa, în Maramu­reş, doi oameni tineri. Ea nu a putut merge cu noi atunci, pentru că n-a putut, el a putut să meargă în turneu. De ce n-a mers şi ea cu noi? Când am plecat din localitate, a ieşit în calea autobuzului o femeie care a în­trebat: "Ăsta e autobuzul lui Pău­nes-cu?­" "Da!". "Aveţi înăuntru o fată, Do­i­na Hotea?" "Da!" "Doina, co­boa­ră, că ţi-au murit părinţii, ţi-au că­zut cu maşina în Iza." Cel care a ră­mas în autocar se nu­meşte Ştefan Hruşcă şi a făcut o ca­rie­ră frumoasă; la fel şi Victor So­caciu, pe care eu îl con­sider cel mai complex dintre cantautorii pe care eu i-am des­coperit. Un om exc­ep­ţi­o­nal. La în­ceputul ca­rierei sale, a cântat în Ce­na­clu un ma­re artist naţional, Tudor Gheor­ghe. şi câţi au mai fost, de la Mar­cela Saf­tiuc, Valeriu Sterian, până lla Mi­re­la Voiculescu Fugaru şi Nicolae Flo­rei, de la Mircea Vintilă, Nicu Ali­fan­tis şi Mircea Florian, până la Iris, Poesis, Partaj, Ecoul, Phoenix, Sfinx. Nu mai spun şi alte lucruri... De exem­­plu, fiind în oraşe cu în­chi­sori, aran­­jam instalaţia de sunet pe stadion, de aşa natură încât mu­zica să ajun­­gă şi către cei de după gratii. Mi-a povestit Dumitru Iuga (sindicalistul de la TVR), că ne-a auzit spectaco­lul de la Gherla, sau de la Aiud şi ne-a mulţumit peste 20 de ani pentru asta.

Am făcut tot felul de lucruri pentru deţinuţii care erau la Canal, am făcut şi pentru şantierişti, şi pentru cei fără părinţi, pentru studenţii români. Am făcut tot ceea ce se putea face în materie de condiţie umană şi toate astea cu forţe noi mereu. Pentru că niciodată Cenaclul nu a putut rămâne în aceeaşi distribuţie, a fost şi nenorocul nostru, dar a fost şi norocul nostru, pentru că a trebuit în permaneţă să se lucreze cu cei noi, să îi pun în situaţia de a învăţa ce înseamnă o poezie mare, ce înseamnă o poezie bună şi ei au învăţat foarte repede. La un moment dat, s-a lansat în muzica uşoară Anda Călugăreanu. şi eu i-am oferit un text de-al lui Labiş, pe care să facă un cântec al ei ("Noi nu"). şi multă vreme s-a spus ce inspiraţie a avut Anda Călugăreanu. E adevărat, dar acolo este şi talentul regizoral al lui Adrian Păunescu.


● Despre spectatori... îi puteţi compara cu ceva ce vedeţi azi?
● După părerea mea, omul este de la începutul lumii acelaşi, se schimbă doar anotimpurile şi el atunci îşi ia pelerină, sau cojoc, sau merge cu bustul gol, se schimbă modele şi atunci el se scălămbăie sau se împopo­ţo-nea­­ză. Una era epoca socialistă, în ca­re nevoia cea mai acută era cea de li­­bertate. Chiar eu am scris şi am tot zis "Trăiască liberatea!/ Trăiască Ro­mâ­­nia!". Una era situaţia în condiţiile so­­cialismului în care multe dintre fa­cultăţile omului erau - nu toate în mod legitim - împrumutate statului şi statul ăsta se ocupa de chiria echilibrată în raport cu salariile, statul ăsta se ocupa să nu audă tânăra generaţie ce nu e educativ la posturile de radio sau să vadă pe posturile de televizi­une ce nu trebuie. Statul acela era abuziv în multe privinţe, dar avea şi câteva calităţi.


● Aţi avut un loc preferat unde să vă duceţi prin toată ţara? În afară de cele cu încărcătură istorică pe care le-aţi enumerat?

● Cel mai încărcat de emoţii trans­mi­sibile şi către mine rămâne Alba Iu­­lia. Sigur că asta a fost şi în sate dum­nezeieşti în care, aşa cum spu­neam acolo, ne e greu să facem cul­tură când natura este mai frumoasă decât orice. Mă refer la comuna bu­co­vineană Ciocăneşti. Sunt foarte mul­te locuri. şi sunt foarte multe lu­cruri extraordinare care s-au întâmplat. De exemplu, desco­pe­ri­rea lui Gri­g­ore Leşe. Nu-l lăsa au­to­ritatea de partid să cânte şi el s-a ri­dicat în sa­lă şi a început să strige "Domn' Pău­nes­cuuuuu" Am crezut că e un ne­bun. "Ce e dom'ne?" "Domn Păunescu, nu mă lasă ăştia să cânt!" "Nu-l lăsaţi că e nebun!", au zis au­torităţile. Dar l-am chemat, a  venit pe scenă, a cântat, şi a rămas pe scenă până azi!  În 1978 s-a întâmplat, la Baia Mare. Tot la Baia Mare, a venit unul la mine, un tip ca un urs, şi tot aşa, nu era lăsat să cânte. Era Mihai Olos. şi l-am as­cul­tat. Zicea: "O, moar­te, ce ţi-aş plăti/ La mine de n-ai veni,/ Viţă verde ia­dăra/ ţi-aş da aor şi argint/ Să nu mă bagi în pă­mânt(...)/" şi tot aşa, lucruri din astea care fac parte din galeria de nestemate, cele mai multe venind din întâmplări, nu din programări, lăsând totul să curgă. Cenaclul nu era o şedinţă sau o conferinţă, spectacolul era în­tâm­plare de poezie, muzică şi dialog. Lăsam totul să curgă în condiţiile în care, pentru orice întrebare, nu exis­ta răspunsul înainte de a exista cen­zura. Am reuşit în aceşti 12 ani de Cenaclu să nu am nici un fel de cen­zură. Sigur, era res­pon­sabilitatea pe care mi-o asumam şi tot ce se în­tâm­pla se putea întoarce îm­potriva mea.


● Atunci când cel puţin, din ce am citit şi eu, aţi intrat aşa, într-un con de umbră sau aţi fost ascuns de alţii într-un con de umbră...
● Da, a fost o perioadă în care s-a lucrat împotriva memoriei, ca să fiu scos şi din ultima scenă posibilă, scena memoriei. Foştii mei colegi au fost obligaţi, li s-a cerut în mod practic şi direct să nu mai anunţe niciodată numele meu ca autor al versurilor pieselor lor. Am fost scos şi din cărţile de şcoală în care eram, am fost scos şi din spectacolele pe care le făceau studenţii sau elevii mai mari şi s-a reuşit într-o măsură semnificativă să fie satanizat Cenaclul Flacăra. S-a lansat tot atunci minciuna ordinară că la Cenaclul Flacăra făceau amor băieţii şi fetele şi că veneau camioanele şi luau sutiene şi chiloţi de pe stadioane după încheierea spectacolului, lucru cu atât mai mincinos cu cât nici un spectacol al nostru nu era ţinut fără lumină pe pu­blic. În plus, nici un spectacol al nostru nu semăna cu spectacolele în care vine un prezentator, spune şase vorbe, pleacă, se duce, bea, ăia fac ce vor în public. Eu eram cu ochii mereu pe public. Sigur, erau mii de oameni, uneori zeci de mii de oameni, nu exclud posibilitatea ca vreunul dintre cuplurile de acolo să facă dragoste, dar ideea că plecau camioane cu sutiene şi chiloţi aparţinea unor oameni care nu mă iubeau, oameni de ordine care aveau destui bani încât să lase câte o pereche de chiloţi şi un sutien pe fiecare stadion pe unde treceau. Cei ce veneau la cenaclu, aşa am spus eu public la prima ieşire de du­pă interdicţie, aveau toţi, dacă aveau, sutiene şi chiloţi. Sutiene - une­le fete, dar nu le lăsau pe stadioane şi nu ştiu dacă sutienele deranjau pe cineva într-o activitate de felul celei care mi se punea în cârcă. Dar asta era făcută ca să enerveze pe bă­trânii familişti şi tinerii familişti, care să spună: "Uite, bă, ce face ne­no­ro­citu' ăsta, el cu libertatea şi  România lui, mama lui de porc" şi celelalte. S-au lansat foarte multe, de exemplu că m-am îmbătat şi am dat foc hotelului Unirea din Iaşi. Eu nu m-am îmbătat niciodată şi n-am dat foc, din octombrie 1970, când m-am lăsat de fumat, nici măcar unei ţigări, dar, pe fondul unei mocirle balcanice care n-a dispărut şi s-a multiplicat după 1989, dar de data aceasta în presă, spre nefericirea ei şi a mea, au apărut tot soiul de minciuni cu privire la mine, au apărut şi nişte adevăruri, eu nu neg faptul acesta şi, din ceea ce spun eu, să nu creadă nimeni că eu cred că sunt perfect. Nu sunt, bi­ne­înţeles, perfect, dar în imperfecţiunea mea sunt mai bun decât foarte mulţi alţii. şi, în orice caz, mai bun şi mai rodnic decât cei care m-au înjurat. Firesc, nu s-a exprimat până la capăt şi mai ales apăruseră condiţii noi, după 1989, în care a cânta libertatea nu mai era suficient pentru a da o bă­tălie pentru drepturile omului, racola nevoia de dreptate, oameni vechi cădeau în desuetudine şi renăştea o oarecare negare a tot ce fusese anterior şi nu era drept să accepţi aşa ceva şi mai ales se dezvolta un climat de ură fantastică între oameni, ranchiu­nă, răzbunare, ură şi acestor manifestări, după părerea mea intolerabile. Eu le-am opus "Totuşi iubirea". În concertul general de personalităţi, mişcări noi de stiluri vechi resuscitate şi de stiluri noi exprimate cu vio­lenţă, cenaclul "Totuşi iubirea" nu a avut (din 1990 încoace) impactul pe care îl merita şi pe care-l avusese Cenaclul Flacăra. Dar, e adevărat, nici condiţiile materiale nu ne mai permiteau o asemenea revanşă asupra inerţiei pentru că un bilet la spectacol costa din ce în ce mai mult iar gratuităţile erau tot mai supuse îndoielii, oamenii începeau să considere că nu e atât de importantă manifestarea respectivă dacă nu are un preţ. Au fost şi chestiuni de management, pe care eu le-am ştiut mai puţin, mie mi se părea că important e ca un fapt să fie valoros şi să fie nevoie de el. S-a dovedit că vitrina a contat mult mai mult în aceşti ani decât substanţa şi totuşi am avut foarte mari spectacole ale cenaclului "Totuşi iubirea", atât de mari încât am putut în ultimii ani să numim cenaclul nostru Cenaclul Flacăra - Totuşi iubirea. S-au remarcat oameni talentaţi, oameni excepţionali chiar, Cristian Buică de exemplu, Tatiana Stepa, Octavian Bud, Emilian Onciu, Valentin Moldovan, Adriana Margalina, Andrei Păunescu, Mădălina Amon... oameni extraordinari! Au mai venit din urmă şi cei care nu apucaseră să se afirme şi unele spectacole ale cenaclului "Totuşi iubirea" şi cu deosebire unele spectacole ale Cenaclului Flacăra - Totuşi iubirea au rupt sălile. La Târgu-Mureş de exemplu, în preziua lui 1 Decembrie 2003, am avut oaspeţi din Serbia, din Muntenegru, din Basarabia. A fost o atmosferă ca în vremurile cele mai curate şi bune ale cenaclului.


● Poate acolo e nevoie!

● Aşa că răspund întrebării dummneavoastră cu privire la diferenţa dintre oamenii tineri. Diferenţa dintre oamenii tineri ai unei epoci şi oamenii tineri ai altei epoci stă în puterea noastră de a-i aduce pe toţi la marea cultură. Nimeni nu a scris în epoca modernă mai bine decât Homer în "Odiseea" scena unei morţi brutale: "şi capul lui se rostogolea în timp ce mai vorbea încă". E atât de modern şi de înspăimântător, încât parcă retrăim scena în care Odiseu face dreptate tăind capetele peţitorilor nevestei lui. O încredere nouă în sufletul pur omenesc care nu se schimbă aşa cum ne închipuim noi de la o etapă istorică, de la o revoluţie la re­voluţie - mai sunt şi două-trei răs­co­ale, se schimbă ş-atunci. Nu, sufletul e constanta Universului, trupul rămâne oala cu cenuşă mocnindă a Universului. Spiritul e constanta Universului şi, dacă ştim să ne adresăm lui, oamenii sunt în stare de fapte extraordinare, iubind prin cultură.



Citeşte mai multe despre:   editie de colectie

Serviciul de email marketing furnizat de