x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Vechiul site Old site Suplimente Editie de colectie Chirias in orasul natal

Chirias in orasul natal

de Dana Andronie    |    03 Apr 2006   •   00:00
Chirias in  orasul natal
FALTICENI, CU PATRU MUZEE
Am ajuns la Falticeni primavara. Stop. Am plecat a doua zi, iarna. Stop. Si da-i si ninge, si da-i si ninge. Stop. Ninsoare de decembrie in luna lui martie. Stop.

A fost ca o poveste de Ion Creanga, povestita de Mihail Sadoveanu, dramatizata de I.L. Caragiale si jucata de Grigore Vasiliu-Birlic. Toti trei au ramas definitiv, intr-un fel sau altul, in memoria oraselului-muzeu Falticeni. Fusesem sa-i dau de urma lui Birlic si am vazut ca nu era singur pe acolo. Din Falticeni au fost si Nicolae Beldiceanu, Jules Cazaban, Matei Millo, Eugen si Horia Lovinescu, Mihai Gafita, Constantin Ciopraga, Artur Gorovei, Aurel Baesu, Mihai Bacescu, Ion Irimescu.

LA RASCRUCE DE ANOTIMPURI. Am ajuns in Falticeni pe la 10 seara, intr-o zi de miercuri. Seara obisnuita de martie. Hotelul Polaris ne-a gazduit cu ospitalitate cuviincioasa de provincie. Nimic nu prevedea rasturnarea de anotimpuri de a doua zi. Falticeniul, cum aveam sa aflam, este un oras cu 30.000 de locuitori, 30 de biserici si patru muzee. Dar fara spital si fara Casa de Cultura. Primarul Vasile Tofan, un liberal de treaba, face eforturi supraomenesti sa intretina muzeele si sa demareze constructia spitalului. Ne-am trezit dimineata cu grija lucrului pe care-l aveam de facut. Incepuse o ploaie mocaneasca. Ca sa-si salveze palaria - total nepotrivita pentru asemenea vreme - , partenera mea de aventura, Ioana Bogdan, m-a luat cu ea in targ sa-si cumpere umbrela. Ne-a fost foarte folositoare, dar nu pentru ce ne pregatiseram. Dupa ce am facut turul muzeelor, ne-am trezit in plina iarna. Ningea bezmetic, cu fulgi uriasi ca niste bulgari de zapada. Falticeniul ne pregatise un protocol pe cinste. Uneltise cu cerul sa nu mai vrem sa plecam. Senzatia stranie de timp oprit in loc ne-a urmarit pana la plecare.

NEDREPTATE. Am trecut mai intai pe la casa domnului Sadoveanu, de pe Strada Ion Creanga. A trebuit sa facem partie ca sa traversam curtea. Cand am iesit, ninsoarea acoperise toate urmele. Am fost apoi la Mihai Bacescu, fostul mare oceanograf. Apoi la ultima resedinta a sculptorului Ion Irimescu. Casa lui Birlic n-am mai putut-o vizita pentru ca fusese daramata, in anii ’80, de primarul orasului. L-am gasit pe maestru la Galeria oamenilor de seama ai Falticeniului, in casa donata de Horia si Vasile Lovinescu. Un spatiu modest, amenajat cu fotografiile si obiectele personale ale genialului actor: un monoclu si un stilou. Birlic parea inghesuit, pus la colt de toti "vecinii" sai, Mihai Gafita, Constantin Ciopraga, Matei Millo, Jules Cazavan, Nicolae Jianu, Aurel Baesu… Ca un chirias in propria casa, in propriul oras. Mi s-a parut nedrept ca lui Birlic sa i se acorde atat de putin loc in memoria Falticeniului. In memoria cinematografiei si a teatrului romanesc are un spatiu mult mai generos, pe care si l-a castigat prin propria valoare. Birlic reprezinta comedia insasi. L-au apreciat, se pare, mai mult evreii orasului, care acum au disparut. Iata ce scria Alexandru Fischer in octombrie 1966, in "Facla": "Era in vara anului 1942. Curtea fostului Camin studentesc «Schuller» din Bucuresti, transformat de regimul lui Antonescu in cerc de recrutare teritorial, era plina cu sute de evrei. Fusesera chemati pentru a fi repartizati la munca obligatorie. In ochii tuturor, fara nici o exceptie, staruiau intrebari chinuitoare… Unde voi fi trimis? Poate am norocul sa raman la Bucuresti… Printre zabrelele gardului imprejmuitor priveau, cu tristete, parintii, sotiile sau copiii celor aflati in curte. Abatuti, dar prevazatori pentru eventualitatea ca am fi fost trimisi in provincie, rudele adusesera pachete, geamantane sau ladite, cuprinzand cateva schimburi si cateva ceva de mancare. Plans tacut, pe ici-pe colo hohote, in batistele ce ascundeau fetele. Transpirase, prin bunavointa unui caporal in termen, ca vreo 300 de oameni, trecuti pe niste tabele aflate spre semnare pe masa comandantului, urmau sa fie expediati, cu trenul, spre Calarasi. De aici, convoiul urma sa fie luat in primire de fiarele hitleriste, imbarcat pe un slep si transportat la «munca», intr-o directie necunoscuta. Sumbra perspectiva… La un moment dat, privirile tuturor fura atrase spre poarta prin care intrasera trei «civili», salutati respectuos de sentinela. Erau: Constantin Tanase, directorul Teatrului «Carabus», Soare Z. Soare, prim-regizor al Teatrului National din Bucuresti, si actorul Grigore Vasiliu-Birlic. Colonelul comandant al cercului, caruia ii fusesera anuntati cei trei oaspeti, i-a primit imediat in cabinetul sau. Nimeni n-a stiut ce s-a discutat in jumatatea de ora care a urmat… Am scris aceste randuri ca un omagiu postum memoriei oamenilor de teatru Soare Z. Soare si C. Tanase si totodata ca un salut de recunostinta, pe care-l adresez in numele sutelor de evrei salvati de la pieire in acel amurg de vara, artistului poporului, Grigore Vasiliu-Birlic".

CAPTIVITATE. Cand am vrut sa plecam, ni s-au inchis toate drumurile. Drumul Falticeni-Suceava era blocat din cauza zapezii, iar noi trebuia sa prindem trenul de Bucuresti. Si ningea intruna, din ce in ce mai aprig, din ce in ce mai amenintator. Din invitatie la sarbatoare - cum paruse la inceput - ninsoarea trecuse la represalii. Am reusit totusi sa o pacalim, mergand in sens invers. Am luat personalul pana la Dolhasca. Si de acolo un alt personal pana la Focsani. Aici am ajuns inaintea trenului pe care trebuia sa-l luam din Suceava. Scapaseram din captivitatea ninsorii si a timpului incremenit.

"Era in vara anului 1942. Curtea fostului Camin studentesc «Schuller» din Bucuresti, transformat de regimul lui Antonescu in cerc de recrutare teritorial, era plina cu sute de evrei. Fusesera chemati pentru a fi repartizati la munca obligatorie"
Alexandru Fischer
"Am scris aceste randuri ca un omagiu postum memoriei oamenilor de teatru Soare Z. Soare si C. Tanase si totodata ca un salut de recunostinta, pe care-l adresez in numele sutelor de evrei salvati de la pieire in acel amurg de vara, artistului poporului, Grigore Vasiliu-Birlic"
Alexandru Fischer

AUREOLA SPIRITUALA CE DAINUIE PENTRU TOTDEAUNA


Pe strazile din Falticeni, de ieri si de astazi
Cea mai veche mentiune documentara care atesta existenta Falticenilor (sat) e din jurul anului 1440. Multa vreme, satul Fulticenii (Folticeni) a ramas intr-un colt de umbra. Cumparatorul de la 1490, vistiernicul Isac, era un personaj de vaza la curtea lui Stefan cel Mare, in 1502. El a cumparat si satul Dolhesti, tot pe Somuz, de la urmasii viteazului Sendrea, portar de Suceava, cumnatul lui Stefan cel Mare. Cateva decenii mai tarziu, nepotii vistiernicului Isac au desfacut domeniul bunicului lor. Satul Dolhesti a intrat, prin schimb (1561), in stapanirea manastirii Probota din apropiere. Satul Folticeni a ajuns, pe cai necunoscute, in stapanirea altei ctitorii voievodale, Moldovita (refacuta, ca si Probota, de Petru Voda Rares. La numai sapte decenii de la infiintarea sa, Falticeni avea vreo 15 ulite si peste 10.000 de locuitori... Horia si Vasile Lovinescu au donat casa lor de pe Strada Sucevei, ca sa adaposteasca muzeul Galeria oamenilor de seama ai Falticenilor. Nicaieri in tara nu mai exista un asemenea muzeu. Isi deschidea portile la 16 iulie 1972. Sutele si sutele de mii de oameni care i-au trecut de atunci pragul s-au simtit imbogatiti sufleteste. Imaginea despre Falticeni a capatat nuante si o aureola spirituala ce dainuie pentru totdeauna. Se intalnesc aici cu Ion Creanga, cu nazdravaniile lui fara seaman, ale lui si ale tovarasilor sai din vremea cand erau elevi la scoala de catiheti din Falticeni si chiriasi in casa lui Pavel Ciubotaru, cel pe care catihetii il adusesera in pragul nebuniei, cu Mihail Sadoveanu, elev la Falticeni, notat cu 10 la teza de romana de profesorul Nicolae Apostol, dar repetent din cauza matematicii, ce palise in fata chemarii iazului de la Nada Florilor, cu Sadoveanu scriind in bojdeuca Ecaterinei Bilu, trudind cu forta lui de urias al cuvantului sau imparatind in "Gradina linistii".


Din vitrine ne privesc manuscrisele lui Eugen Lovinescu, talmacind inversunarea muncii si framantari launtrice, ce altfel par straine chipului sau impresurat de linistea si pacea ninsorii parului lins. Anton Holban ne apare tanar, dar manat de suferinte si mahniri, cu sufletul mohorat la gandul apropiatei morti a Profirei Lovinescu, a «bunicii care se pregateste sa moara», cu inima cuprinsa de prevestirea propriului si prematurului sau sfarsit".
×
Subiecte în articol: casa falticeni editie de colectie