x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

De la sfada la spada

0
Autor: Daniela Cârlea Şontică 16 Ian 2006 - 00:00
De la sfada la spada


SPECIALISTUL
Antropologul Andrei Oisteanu vorbeste despre duelul practicat de romani de-a lungul vremii.

Jurnalul National: Ca autor al unui studiu amplu dedicat duelului (publicat in Romania literara, nr. 21, 22 si 37/2005), va rugam sa faceti o scurta istorie a aparitiei acestuia in spatiul romanesc.
Andrei Oisteanu: In vechime, in Europa catolica, functiona asa-numitul "duel judiciar" (iudicium duelli), o actiune cu caracter ordalic, care facea apel la instanta divina. Acest tip de "judecata divina" a fost practicat incepand cu secolul al XII-lea. In Transilvania iudicium duelli este atestat pana in secolul al XVII-lea, cu toate ca in 1486 a fost interzis temporar de Matei Corvin (care il permitea doar intre militari) si in 1492 de Vladislav II. Instanta (laica, nu ecleziastica) hotara data si locul duelului prin al carui rezultat se exprima "vointa divina" in pricini penale si civile. Partile adverse se infruntau personal sau (cand era vorba de clerici, femei sau mari feudali) prin reprezentanti. In Moldova si Tara Romaneasca "duelul judiciar" nu a prea fost practicat si nu este atestat in ius valachicum. Totusi, in documente folclorice au supravietuit unele ecouri ale "duelului judiciar", dar nu cu arme, ci prin "lupta/tranta voiniceasca". Cand in basme sau balade eroii au de ales sa se infrunte "in sabii", "in pusti" sau "in lupta", optiunea este intotdeauna aceeasi: "Ba in lupta, ca-i mai dreapta!".

Sunt unele informatii privind faptul ca, in secolul al XVII-lea, se practica si in Tarile Romane duelul dintre conducatorii a doua armate pentru a evita o mare varsare de sange. Se considera ca invinge armata conducatorului care invinge in duel. E posibil ca practica sa fi fost propusa de suveranii unguri si polonezi, atunci cand se infruntau cu cei romani. In sensul clasic, cuvantul duel a fost folosit prima data de Dimitrie Cantemir pe la 1715, cand compunea lucrarea Descriptio Moldaviae.

El se afla atunci in exil la curtea lui Petru cel Mare, pe post de consilier intim al tarului si de "principe prea luminat al Rusiei". Evident, Cantemir era la curent cu duelul practicat frecvent de ofiterii de la curtea marelui tar occidentalizant. In capitolul privind "naravurile moldovenilor", princepele roman spunea ca acestia nu cunosc nici macar termenul "duel". Primele dueluri atestate documentar pe teritoriul romanesc dateaza de la inceputul secolului al XIX-lea.

Cutume, coduri, legi

Care erau reglementarile judiciare privitoare la duel?
Sunt doua feluri de reglementari. In primul rand, sunt cele care se refera la desfasurarea propriu-zisa a duelului. Sunt reglementari foarte stufoase, stabilite fie prin cutume (lex non scripta), fie prin "coduri de onoare" (Les lois du duel), de regula traduse in romaneste din franceza. Aceste reglementari se refera la toate momentele duelului: provocarea, organizarea, producerea etc. Totul este reglementat, nimic nefiind lasat la voia intamplarii. Sunt, de pilda, trecute in revista motivele care fac "iesirea pe teren" inevitabila.

De asemenea, sunt stabilite modalitatile de numire a martorilor (cate doi pentru fiecare adversar) si obligativitatea prezentei unui medic. Martorii stabilesc locul, momentul, armele, distanta, numarul de focuri, cine trage primul etc. Cel insultat are, in general, dreptul sa aleaga arma infruntarii si chiar sa traga primul foc (in cazul in care este vorba de duel cu pistoale). Daca el trage in aer (explicit, in plan vertical), adversarul are obligatia morala sa faca la fel. In 1861, de pilda, la duelul dintre Carol Davila si locotenentul Apostolescu, primul a tras in aer, iar celalalt a tras in adversar, fara sa-l nimereasca. Apoi ofiterul a cazut in genunchi la picioarele lui Davila si i-a cerut scuze pentru gestul sau necugetat (ulterior a innebunit, a fost internat in ospiciu, unde a si murit). In cazul duelului cu spade, martorii stabilesc pana cand va dura infruntarea. In acest caz, sunt doua optiuni: juscu’au premier sang, adica pana la prima zgarietura sau pana unul dintre combatanti nu mai poate continua lupta, adica pana la ranirea grava sau moartea unuia dintre duelisti.

In al doilea rand, este vorba de reglementarile juridice privind practicarea duelului. In general, explicit sau nu, in spatiul romanesc duelul a fost interzis. Cantemir spunea ca, daca doi osteni moldoveni "trec de la sfada la sabie, ei trebuie sa ispaseasca cu pedepsele cele mai strasnice". In 1822-1823, duelurile dintre Puskin si unii boieri romani, refugiati la Chisinau din calea Zaverei, se produceau in secret, fiind interzise de autoritatile tariste. In piesa Duelurile, adaptata in 1845 de Costache Negruzzi dupa un vodevil francez, duelistii se lupta in taina, de frica "patraulei", si protagonistul e nevoit sa fuga peste granita ca sa nu "intre in criminal".

In piesa Chirita in provintie (1852), ispravnicul Barzoi il ameninta pe un presupus duelgiu ca-l "tranteste la gros", adica il baga in temnita cu picioarele-n butuci. In a doua jumatate a secolului al XIX-lea a fost un varf al practicarii duelului. Evident, legea trebuia inasprita. Faptul s-a produs in cadrul reformei generale a justitiei, realizata de Al.I. Cuza in ultimii sai ani de domnie.

La 1 mai 1865 intra in vigoare noul Cod Penal, care - printre altele - prevede "delictul de duel". Intr-un mod mai drastic ca pana atunci, duelistii romani au intrat in conflict cu legea si cu autoritatile. Si totusi, in aceasta privinta legea se aplica rar, mai ales cand murea unul dintre duelisti. In 1897, de pilda, fruntasul partidului conservator Nicolae Filipescu a fost condamnat la sase luni inchisoare pentru ca l-a omorat intr-un duel cu spade pe deputatul Gh. Em. Lahovari. Si martorii la duel au fost considerati "complici la crima" si condamnati pentru ca nu au asigurat conditii corecte de desfasurare a confruntarii. "La duel, nu glontele sau spada te omoara, ci martorii", suna un aforism din lumea duelistilor.

Ai nostri tineri…

Cum a patruns "moda" duelului in Tarile Romane? Si cum ati ajuns dumneavoastra s-o studiati?
In cadrul Muzeului Literaturii Romane fac o cercetare de istorie a mentalitatilor intitulata Mentalitati, Mode si Moravuri. Societatea romaneasca intr-o epoca de tranzitie (1774-1866). Studiul meu despre duel, publicat in Romania literara, face parte din aceasta lucrare. Fiind insa vorba de un fenomen amplu si de un subiect cvasiinedit, nu l-am limitat la perioada care face obiectul cercetarii, ci l-am abordat de la origini pana la jumatatea secolului al XX-lea (duelul ratat dintre Dan Botta si Lucian Blaga). In orice caz, "moda" duelului (care initial a fost o "forma fara fond", pe langa multe altele) a patruns in spatiul romanesc la inceputul secolului al XIX-lea din Occident, adusa de tinerii boieri intelectuali plecati la studii, dar si din Sankt Petersburg, adusa de militarii rusi. Se stie ca secolul al XIX-lea a fost o epoca de modernizare accelerata a Romaniei, de sincronizare cu mentalitatile, moravurile si modelele Europei Occidentale. O epoca in care "ai nostri tineri" reveneau de la studii din Paris, Berlin sau Viena, aducand cu ei "drept arma" nu doar "betisorul de promenada", ci si pistolul sau spada de duel. O epoca in care se reconfigurau coordonatele sentimentului onoarei, asezate pana atunci in cadrele mentalitatii fanoriote. Der zeitgeist era deci propice practicarii duelului printre fiii de boieri si intelectualii romani.

Care dintre dueluri v-a impresionat cel mai mult si de ce?
Cu mare impact european a fost duelul din 1864 dintre tanarul boier roman Iancu Racovita (aflat pe atunci la studii de Drept la Berlin) si parintele miscarii socialiste germane, Ferdinand Lassalle (care in 1856 a calatorit in Valahia, lasand interesante note de calatorie). Racovita era un vlastar al familiei boieresti Racovita-Cehan, ai carei membri au fost domnitori si inalti dregatori in tarile romane in secolele XVIII-XIX. Lassalle provenea dintr-o prospera familie evreiasca, dar isi ura originile etnice. "Exista doua categorii de oameni pe care nu-i pot suferi: ziaristii si evreii - obisnuia el sa spuna. Din nefericire, fac parte din ambele categorii." El a cerut-o de nevasta pe frumoasa Helene von Dönniges, fiica unui diplomat bavarez. Dar familia fetei s-a opus casatoriei din cauza originii evreiesti a socialistului german. Fata l-a preferat pe boierul roman. Lassalle il provoaca la duel pe tatal fetei. Acesta il refuza, dar Iancu ridica manusa. Duelul are loc langa Geneva. Racovita il impusca in abdomen si, peste cateva zile, Lassalle moare. "Asta nu putea sa i se intample decat lui Lassalle - ii scria Engels lui Marx la 4 septembrie 1864 - , datorita caracterului sau unic, partial evreu, partial cavaler, partial clovn, partial sentimental. Cum a putut un politician de calibrul lui sa se lase impuscat de un aventurier roman?" Un alt duel din a doua jumatate a secolului al XIX-lea este extrem de interesant, fiind simptomatic pentru mentalitatea epocii. In 1883, deputatul conservator Nicolae Fleva a criticat in Parlamentul Romaniei prestatia Guvernului liberal condus de Ion C. Bratianu. "Ministrii domnului Bratianu sunt niste umbre", a declarat el. O afirmatie benigna, fata de injuriile groase care se aud azi in Parlament. Totusi, in urma dezbaterilor din Consiliul de Ministri, guvernul lui Bratianu a considerat interpelarea lui Fleva ca fiind insultatoare si a decis ca un membru al executivului, Mihail Pherekyde, sa-l provoace la duel. Fleva a tras cu pistolul, dar nu l-a nimerit pe ministru. Acesta din urma l-a nimerit pe deputatul insolent, ranindu-l langa inima, dar fara urmari grave. Este un gest de onoare si de demnitate publica, de neimaginat in lumea politica de azi. Dar paradoxal este faptul ca acest gest nu pare a fi de imaginat nici in anul 1883. Suntem in plina "epoca I.L. Caragiale". Peste doar un an, in 1884, va fi premiera piesei O scrisoare pierduta!

Impactul asupra culturii

A cunoscut duelul o reprezentare in spatiul cultural/ literar romanesc?
Sigur ca da. Duelul apare in mai multe lucrari literare: la Costache Negruzzi, in piesa Duelurile (1845); la Vasile Alecsandri, in Chirita in provintie (1852); la B.P. Hasdeu, nu doar in Insemnarile unui iuncher (1855), ci si in nuvela Duduca Mamuca (1863); la I.L. Caragiale, in schita Telegrame (1899); la Mateiu Caragiale, in romanul Craii de Curtea Veche (inceput prin 1907); la Camil Petrescu, in romanul Patul lui Procust (1933) si in multe dintre piesele sale: Mioara, Act venetian, Jocul ielelor, Suflete tari. Alexandru Paleologu a scris in 1970 un eseu privind Tema duelului la Camil Petrescu. In 1958, si Emanoil Hagi-Mosco a redactat un text intitulat Dueluri de-ale romanilor, dar el s-a oprit mai ales asupra practicarii duelului de catre boierii si politicienii romani. Putem spune ca duelul a avut un impact asupra culturii romane si prin faptul ca o seama de literati romani si importanti oameni de cultura au practicat duelul sau au fost implicati in dueluri: Ion Ghica, Nicolae Balcescu, Ion Heliade-Radulescu, Dimitrie Bolintineanu, B.P. Hasdeu, Titu Maiorescu, P.P. Carp, Iacob Negruzzi, Carol Davila, Constantin Radulescu-Motru, Constantin Stere, Lucian Blaga, Dan Botta si multi altii.

"Sunt unele informatii privind faptul ca, in secolul al XVII-lea, se practica si in Tarile Romane duelul dintre conducatorii a doua armate pentru a evita o mare varsare de sange. Se considera ca invinge armata conducatorului care invinge in duel. E posibil ca practica sa fi fost propusa de suveranii unguri si polonezi, atunci cand se infruntau cu cei romani. In sensul clasic, cuvantul duel a fost folosit prima data de Dimitrie Cantemir pe la 1715, cand compunea lucrarea Descriptio Moldaviae"

"Putem spune ca duelul a avut un impact asupra culturii romane si prin faptul ca o seama de literati romani si importanti oameni de cultura au practicat duelul sau au fost implicati in dueluri: Ion Ghica, Nicolae Balcescu, Ion Heliade-Radulescu, Dimitrie Bolintineanu, B.P. Hasdeu, Titu Maiorescu, P.P. Carp, Iacob Negruzzi, Carol Davila, Constantin Radulescu-Motru, Constantin Stere, Lucian Blaga, Dan Botta si multi altii"
- Andrei Oisteanu

ANDREI OISTEANU
Andrei Oisteanu (n. 1948, Bucuresti) este un bine cunoscut etnolog, antropolog, istoric al mentalitatilor si al religiilor. Este cercetator la Muzeul National al Literaturii Romane, profesor asociat la Centrul de Studii Ebraice al Universitatii din Bucuresti, presedinte al Asociatiei Romane de Istorie a Religiilor si colaborator permanent al revistei 22. In ultimul timp a publicat volumele Ordine si Haos. Mit si magie in cultura traditionala romaneasca (Polirom, 2004), Cutia cu batrani, roman (Cartea Romaneasca, 2005), si Imaginea evreului in cultura romana. Studiu de imagologie in context est-central european (Humanitas, 2004). Ultima carte mentionata a fost tradusa in engleza, germana si maghiara si distinsa cu mai multe premii: Premiul de excelenta pe anul 2000, acordat de Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania; Marele Premiu pe anul 2001 al Asociatiei Scriitorilor Profesionisti din Romania - ASPRO; Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti (Uniunea Scriitorilor) pe anul 2001; Premiu pentru cea mai valoroasa carte din anul 2001, acordat de revista Sfera Politicii si Fundatia "Societatea Civila"; Premiul pe anul 2005 acordat de Fundatia "Sara & Haim Ianculovici" (Haifa, Israel). De curand a publicat in Romania literara (numerele 21, 22 si 37/ 2005) mai multe articole privind istoria duelului in spatiul romanesc. Materialul publicat face parte dintr-o ampla lucrare inedita, pe care autorul o realizeaza in cadrul Muzeului National al Literaturii Romane, intitulata Mentalitati, Mode si Moravuri. Societatea romaneasca intr-o epoca de tranzitie (1774-1866).

LE TRECE REPEDE MANIA

Restabilirea onoarei prin provocarea la duel este specifica spiritului romanului? Andrei Oisteanu raspunde: "Romanii nu au fost mari duelisti. Dimpotriva. Ceva din structura psihica a romanului l-a tinut departe de practica duelului. Nu sunt un adept al stereotipurilor etnice. Eu insumi le-am demontat mecanismul intr-o carte referitoare la Imaginea evreului in cultura romana (Humanitas, 2004). Fara sa facem abuz de psihologii nationale, de volksgeist, trebuie sa admitem ca despre roman se spune ca ar fi «iute la manie», ca ar avea un caracter impulsiv".

PUSI PE GALCEAVA, MAI PUTIN PE DUEL

Ce se poate spune despre caracterul barbatului roman avand in vedere felul in care a stiut sa ridice manusa? Interlocutorul nostru afirma: "Pe cat de repede se manie, pe atat de repede ii trece supararea, romanul nefiind resentimentar. Faptul a fost observat si de Cantemir, in incercarea lui de a-si explica de ce nu practica moldovenii duelul: «Trufia si semetia sunt muma si sora lor. Daca moldoveanul are un cal de soi bun si arme mai bune, atunci el gandeste ca nimeni nu-l intrece si nu s-ar da in laturi sa se ia la harta chiar si cu Dumnezeu, daca s-ar putea». Dar, conchide Cantemir, cu toate ca «toti sunt mai cu seama cutezatori, semeti si foarte pusi pe galceava», moldovenii «se linistesc lesne si se impaca iarasi cu potrivnicul». Or, duelul este o actiune a carei dinamica nu are de-a face cu spontaneitatea. Exista principii riguros stabilite de cutume si de coduri scrise care permit (impun chiar) provocarea la duel".

FARA SPIRIT CAVALERESC

"Urmeaza apoi pregatirea rece, de rutina: alegerea martorilor, a locului si a momentului de desfasurare a duelului, alegerea armelor si a conditiilor (cate focuri de arma, de la ce distanta, cine incepe s.a.), asigurarea asistentei medicale, ascunderea de ochii autoritatilor etc., etc. Spontaneitatea care ar putea fi asociata primului gest, de aruncare a manusii, este mult depasita. Ceea ce prevaleaza net este simtul onoarei, spiritul cavaleresc. Nici la acest capitol romanii n-au stralucit", conchide Andrei Oisteanu in legatura cu felul recuperarii onoarei la romani.
Citeşte mai multe despre:   romani ,   roman,   romăne,   andrei,   editie de colectie,   duel,   duelul,   duelului,   oisteanu

Serviciul de email marketing furnizat de