x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Fara speranta

0
Autor: Ilarion Tiu Paula Mihailov 21 Noi 2005 - 00:00
Fara speranta


COTIDIANUL TRAGIC
Ajunsi la est de Nistru, deportatii evrei au realizat in scurt timp ca viata lor nu va mai semana cu cea veche din Romania. In conditii drastice de trai au fost nevoiti sa se adapteze la noul mediu, renuntand la orice principiu civilizat de viata. Cazati in casele evreilor localnici, convietuiau zeci de persoane intr-un spatiu de cativa metri patrati. Cei instalati in cladirile colhozurilor isi duceau viata de zi cu zi in conditii si mai dramatice. Iar hrana o consumau de cele mai multe ori nepreparata.

Vreme de peste 40 de ani, in perioada comunista, drama traita de evreii deportati in Transnistria a fost un tabu pentru societatea romaneasca. Din considerente politice, regimul a ascuns faptul ca Romania participase la Holocaust. Dupa 1989, supravietuitorii infernului au inceput sa relateze experientele tragice prin care au trecut. Viata coditiana a deportatilor se desfasura intre lupta dura pentru supravietuire si teama ca a doua zi nu se vor mai trezi.

FARA AER SI APA. Sonia Palty, care avea 11 ani in momentul deportarii (noiembrie 1941), si-a relatat amintirile in cartea "Evrei, treceti Prutul!". Aici a descris drumul parcurs de evreii din orasele romanesti spre estul Nistrului: "Vagoanele de vite ne asteptau garate pe o «linie moarta» in gara Triaj. Am fost urcati cate 44-45 in fiecare vagon. In primele clipe a domnit o agitatie febrila, de organizare, de aranjare a putinelor lucruri pe care le aveam cu noi. S-au auzit si tipete si injuraturi. Fiecare avea impresia ca locul celuilalt e mai bun. Bataia cea mare era pentru locurile de langa fereastra vagonului (un ochi zabrelit ce dadea spre lumina, plasat aproape de tavanul vagonului, pe unde patrundea un pic de aer). Cei din urma au trebuit sa ramana in dreptul usii. Alaturi de ei au fost puse doua ciubare cu capac. Unul dintre jandarmi a strigat: «Sa nu le incurcati, bre! Unul pentru apa, celalalt pentru nevoi! Sa nu le incurcati!». Cata dreptate a avut! Din prima noapte ciubarele au fost incurcate de cate unul dintre noi, mai grabit. Pentru a ajunge in dreptul usii trebuia trecut peste trupurile culcate ale celorlalti".

Ajunsi in Transnistria, majoritatea deportatilor nu au avut un domiciliu stabil. Ei au tot fost mutati dintr-o localitate intr-alta, in conditii de seceta ingrozitoare sau iarna crancena.

DEZUMANIZARE. Dintre toate privatiunile la care au fost supusi evreii deportati, cea mai importanta era lipsa hranei. Autoritatile nu au aprovizionat ghetourile si lagarele, asa ca fiecare se descurca dupa cum putea. Referitor la acest aspect, Sonia Palty isi aminteste: "Ne potoleam foamea cu ce se gasea in campul din jurul sovhozului. Cartofii nu mai asteptam sa-i fierb sau sa-i coc, ii mancam cruzi. Tot atunci am mancat si o sfecla, alba, cruda. Era degerata, asa ca era mai «gustoasa». Porumbul de pe stiuletii degerati era pentru mine o «delicatesa». Am invatat in acele zile sa ma hranesc cu orice imi cadea in mana. In drum spre Bogdanovka, la amiaza, coloana s-a oprit. Dintr-un sac, sergentul Danila a scos niste paini cazone, fiecare de marimea unei caramizi. Erau inghetate, tari ca piatra. «Cate o paine la zece oameni.» Am mancat-o inmuind-o cu zapada topita".

Una din putinele fotografii facute in lagarele si coloniile de evrei din Transnistia. Pe chipul copiilor se citeste disperarea lor

LAGARE IN GRAJDURI. Toate lagarele si coloniile pentru evrei au fost infiintate din dispozitia Guvernului roman si s-au aflat sub conducerea si supravegherea Armatei romane si nu a reprezentantilor administratiei civile. Mai toti supravietuitorii au povestit ca odata ajunsi la est de Nistru au fost cazati in grajduri sau in cazarmi. Doar unii "norocosi", de cele mai multe ori mai abili in "targuiala" cu autoritatile romane, au primit casele ucrainenilor localnici.

Una dintre cercetatoarele situatiei deportatilor din Transnistria, dr. Rodica Solovei, a publicat in 2004 lucrarea "Activitatea Guvernamantului Transnistriei in domeniul social-economic si cultural", in care precizeaza: "In Bucovina si in Basarabia au sosit mai multe convoaie de evrei, aproximativ 35-40.000 de persoane, care au fost adapostite in ghetourile si lagarele din judetul Balta, unde s-a creat supraaglomerare. Cazarea evreilor s-a facut in conditii grele: in grajdurile colhozurilor erau inghesuite cate 200-300 de persoane, iar in case cate 20, 30. Starea sanitara precara si lipsa de control medical au favorizat declansarea epidemiei de tifos exantematic". Din cauza bolilor si a mizeriei, se specifica intr-un raport al Comitetului Evreiesc din 10 iunie 1942, numai in nordul Bucovinei au murit 10.000 de evrei.

UCRAINENII, FARA CASE

Una dintre problemele cu care s-au confruntat autoritatile in perioada instalarii administratiei romanesti in Transnistria a constituit-o nemultumirea populatiei ucrainene, evacuata din locuinte pentru cazarea deportatilor evrei. In septembrie 1942 la Moghilev, s-a creat o situatie tensionata intre ofiterii romani si populatia ucraineana, nemultumita de dispozitia primariei de evacuare a crestinilor dintr-un cartier unde urma a fi ghetoul evreilor. Nemultumirea a capatat si accente violente, primarul fortandu-i sa execute ordinul sub amenintarea pistolului.

Eram cu mama si cu multa lume inghesuiti intr-o camera. Eu dormeam la picioarele mamei mele, mama il tinea la ea pe fratele meu. Pana intr-o zi, cand m-am trezit si mama era cazuta jos. Era moarta - Bertha Wextler

SI IISUS A FOST EVREU

Singurul moment induiosator pe care si-l aminteste Sonia Palty din timpul deportarii este acela al Craciunului ortodox din iarna 1941-1942.

Copiii evrei, care isi imparteau putinul din care traiau, au hotarat sa mearga la primarul satului cu colindatul. Si au mers si au cantat colinde romanesti si evreiesti, batand la portile functionarilor romani, mult mai "instariti" decat evreii din colonie. Iar primarul i-a rasplatit, de ziua nasterii pruncului evreu Iisus, daruindu-le un cos cu mere, fructe uscate si covrigi.

UN APEL DISPERAT
In Transnistria, moartea nu ierta pe nimeni. Adesea, copii de 5-10 ani au ramas orfani de ambii parinti, fiind nevoiti sa se descurce singuri in "stepa" transnistreana, precum Marcu Rozen, care ulterior va scrie o carte despre aceasta tragica experienta.

Prezentam mai jos o scrisoare a unchiului sau, Chaim Peretz, catre Ion Antonescu, prin care-i cerea conducatorului statului sa-i permita sa-i ia pe doi nepoti ai sai ramasi orfani la Sargorod (jud. Moghilev). Semnatarul nu a primit nici un raspuns, in ciuda formulelor de adresare, uneori umilitoare:

"Domnule Maresal,

Subsemnatul Chaim Peretz imi permit a supune respectuos inaltei Dv. bunavointe urmatoarele:

In iarna anului 1941, impreuna cu o parte din populatia evreeasca a orasului Dorohoi, a fost evacuata in Com. Sargorod, jud. Moghilev, Transnistria si familia Iancu Rozen, cumnatul meu, compusa din sot, sotie, mama si doi copii: Marcu, in varsta de 11 ani, si Sorel, in varsta de 4 ani.

Zilele acestea am primit o carte postala, dupa care imi permit a anexa o copie fotografica, de la nepotul meu Marcu Rozen, copil in varsta de 11 ani, prin care imi comunica trista veste ca tatal, mama si bunica au murit si ca el si fratiorul sau au ramas pe drumuri, fara nici un sprijin...

In numele acestor copii nenorociti, ramasi fara nici un sprijin, apelez respectuos, Domnule Maresal, la inalta Dv. bunavointa, spiritul Dv. de dreptate si omenie, rugandu-va a aproba si dispune ca acesti copii orfani de ambii parinti Marcu Rozen, in varsta de 11-12 ani si Sorel Rozen, in varsta de 4-5 ani, copiii lui Iancu Rozen, originari din Orasul Dorohoi, acum evacuati in Com. Sargorod, Casa Nr. 143, Jud. Moghilev, Transnistria, sa fie trimisi la Bucuresti si predati in ingrijirea mea, care ma oblig a-i intretine...

Va implor, domnule Maresal, a salva pe acesti copii nenorociti, ramasi singuri intre straini si va asigur ca va vom fi recunoscatori toata viata.

Sa traiti, Domnule Maresal

D-Sale Maresal Conducator al Statului Roman".
- (2 august 1942)

Citeşte mai multe despre:   evrei,   Transnistria,   editie de colectie

Serviciul de email marketing furnizat de