x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Flacăra s-a stins într-o noapte

0
16 Ian 2005 - 00:00
Flacăra s-a stins într-o noapte


Ziua de 15 iunie 1985 a fost o zi obişnuită de vară. Pentru ploieşteni, a fost o zi prea caldă, dar căldura nu i-a îm­pie­di­cat să se îndrepte spre stadionul "Petrolul".

Peste 10.000 de oameni s-au aşezat seara în tribunele stadionului, aşteptând înce­perea Cenaclului "Flacăra". Printre ei se afla şi profesorul Ion Popescu, pe atunci în vârstă de 51 de ani, venit la stadion în dublă calitate: de jurnalist la o publicaţie locală şi de amator de asemenea spectacole. Ion Popescu nu plecase singur, ci era însoţit de fiul său, Decebal, de 6 ani. La spectacol, sosise şi cumnatul ziaristului, dar separat de aceştia. "Era o zi normală de vară. Lumea aştepta cu nerăbdare evenimentul. Păunescu avea talentul de a descoperi oamenii. Ti­nerii îl iubeau şi muzica cântată la spectacolele lui trezea în noi patriotismul", po­ves­teşte Ion Popescu. Într-adevăr, cei prezenţi în acea zi de iulie pe stadionul "Petrolul" erau în marea lor majoritate tineri. "Biletele se obţineau foarte greu şi se dădeau foarte multe invitaţii. Cenaclul Flacăra oferea spectacol de calitate. Am nostalgia asta. Când se cânta melodia «Dor de Eminescu», urla stadionul, dom'le. Păunescu umplea un gol în viaţa tinerilor", spune Popescu.

Cenaclul venise la Ploieşti în mai multe rânduri. Ziaristul afirmă că, de obicei spectacolele ţineau mai mult de opt ore şi că Adrian Păunescu nu intra pe scenă de la începutul acestora. Atunci, pe 15 iunie, spectacolul a început după ora 9 seara, când încă nu se întunecase bine. Potrivit lui Po­pescu, Adrian Păunescu nu intra la spectacol decât numai după ce ajungeau acolo mai marii Partidului Comunist: "Păunescu avea nebunia asta - să fie aplaudat, inclusiv de ştabi. El nu intra în spectacol decât atunci când veneau autorităţile şi decât dacă era sigur are asigurată masa". "În faţa tribunei a întâia era scena, acoperită cu o copertină kaki. După un timp a început vijelia".

FURTUNA.
Spectacolul începuse doar de câteva ore. Adrian Păunescu sosise şi el, iar publicul era mai agitat ca niciodată, când a început o adevărată furtună. "Noaptea aia a fost o noapte de groază. Nu-mi amintesc să fi văzut aşa o ploaie. Înotai pe străzi", îşi amin­teşte Ion Popescu. Profesorul mai spune că, îngrijorată de vijelia de afară, soţia a plecat de acasă spre stadion pentru a-i aduce umbrela, dar n-a reuşit să traverseze mai mult de două străzi, pentru că apa aco­perea până şi trotuarele. Fulgerele brăzdau cerul din ce în ce mai aprig, dar mulţimea era îndemnată să ignore stihiile naturii. Singurii care nu aveau nevoie de umbrele erau doar cei de la tribuna a întâia. Ion Popescu şi fiul său se aflau în această tribună. Ziaristul îşi terminase de mult treburile reportericeşti, fotografiase pe ici, pe colo şi acum privea de pe locul său desfăşurarea evenimentelor.


SFIDARE. "Cei din tribune săriseră pe teren, iar unii rămăseseră în gang", afirmă Ion Popescu. Este vorba de un gang foarte îngust, pe care intrau jucătorii pe gazon. Lui Adrian Păunescu părea că nu-i pasă de cantitatea uriaşă de apă care cădea pe stadion. "«Nici norii, nici furtuna, nimic nu ne va opri să ne continuăm spectacolul», striga Păunescu către mulţime", spune Popescu. "Atunci a recitat poezia lui Eminescu «Doina». Atunci a fost primul moment de nebunie", afirmă jurnalistul. "A conti­nuat să se dueleze cu cerul. A început să se zgâlţâie copertina. L-a sfidat pe Dumnezeu. Trebuia să întrerupă spectacolul. Păcat că n-a reuşit să se stăpânească atunci când a văzut că Dumnezeu dă nişte semnale".

Deodată, un trăznet a cufundat stadionul în întuneric. A fost momentul când panica
s-a declanşat în rândul spectatorilor. "A că­zut copertina, artiştii au început să ţipe şi tribunele la fel. Cei din tribune au sărit pe stadion", îşi aduce aminte Popescu. Mul­ţimea s-a îmbulzit spre ieşiri. Au încercat să iasă prin gangul strâmt, care era singura cale de acces din afară pe teren. Deşi nu-l ameninţa nici un pericol iminent, Ion Popescu a alergat şi el spre ieşire. Şi-a pus copilul pe umeri şi s-a lăsat împins de mulţime. "Din tunel, am fost catapultat în spatele tribunei oficiale", spune el îngrozit. Afară era măcel. Oameni care încercaseră să scape pe gangul strâmt, prin care poate trece doar câte o singură persoană, fuseseră călcaţi în picioare. Alţii fuseseră striviţi de porţile mari din gratii de oţel sau fuseseră prinşi între aceste gratii. De altfel, porţile n-au putut suporta presiunea uriaşei mase de oameni şi s-au prăbuşit, provocând alte victime. "Eu am călcat pe cadavre ca să ies din tribuna a întâia", spune Ion Popescu, re­cunoscător că a scăpat cu viaţă. Pentru fiul său, Decebal, experienţa a fost extrem de traumatizantă. Îşi aminteşte că în gang era o femeie gravidă care a fost călcată în picioare. "Ulterior am înţeles că a murit", afirmă Decebal.


MORŢI. Cinci tineri au murit atunci, zdrobiţi de mulţimea panicată. Peste o sută de oameni au fost răniţi. Ion Popescu spune că ancheta de după tragedie n-a reuşit să găsească nici un vinovat în carne şi oase: "Nimeni din autorităţile locale n-a reuşit să ia vreo măsură. Ca şi la Revoluţie, morţii au fost vinovaţi şi atunci".

La acel spectacol a fost prezent şi directorul Bibliotecii Judeţene, Nicolae Boaru. Directorul spune că a fost spectator din cauza soţiei, care-l admira pe Păunescu. Po­trivit lui, securitatea s-a ocupat de an­chetă. "Ceea ce a făcut Păunescu la Ploieşti a fost o întâmplare. Putea s-o facă oriunde", crede Boaru.

Stadionul este acum părăsit. Ion Popescu crede că, din iunie 1985 este lovit de un im­placabil blestem. Grilajele distruse atunci au fost înlocuite cu altele, care, po­trivit martorilor, sunt asemănătoare celor vechi şi care ar putea cauza o nouă tragedie dacă stadionul ar mai fi folosit. Deocamdată, grilajele sunt singurele responsabile de moar­tea tinerilor ploieşteni. Profesorul Mircea Anton locuieşte lângă stadion şi îşi amin­teşte de acea seară. Nu a participar la spectacol, dar muzica şi glasul lui Păunescu îi pătrundeau în casă. "Auzeam glasul bardului: «Spectacolul nostru continuă în ciuda furtunii». Asta a fost de condamnat", afirmă profesorul. Ziua prea călduroasă de 15 iunie 1985 s-a sfârşit înecată în sânge. Un lu­crător de la stadion povesteşte că, la câteva zile după "evenimente", administra­torii Complexului "Petrolul" au primit vizita mi­nistrului culturii de atunci, care vroia să vadă cu ochii săi ce se întâmplase. Pentru Cenaclul Flacăra, spectacolul de pe stadionul "Petrolul" din Ploieşti a fost ultimul, fiind interzis în următorii şi ultimii patru ani de comunism.


CHILOŢII ŞI BĂUTURA
Surprinzător, ceea ce se ştie mai mult despre ultimul Cenaclu Flacăra este faptul că, după tragedie s-ar fi găsit în tribune chiloţi abandonaţi şi sticle goale de băutură. "S-au găsit o remorcă de chiloţi şi una de sutiene", ne-a declarat un lucrător la întreţinerea stadionului "Petrolul". Se pare că Securitatea a încercat să acredi­te­ze ideea că vina au purta­t-o alcoolul şi desfrâul tinerilor. "Mi se pare incorect să vorbeşti despre chiloţi când au murit nişte oameni. Nu din cauza chiloţilor s-a întâmplat treaba asta", afirmă ziaristul Ion Popescu.

STADION ÎN ÎNTUNERIC

Ştefan Hruşcă povesteşte o întâmplare de la un spectacol, la Constanţa, tot pe un stadion şi tot pe o ploaie torenţială. "Când mă apro­piam de microfon să cânt, datorită electricităţii din aer, mi se ridica părul de pe cap precum la arici. Şeicaru îmi ţinea o umbrelă deasupra capului, deşi eram toţi uzi până la piele. S-a oprit la un moment dat curentul, dar am continuat să cântăm «la rece» şi întregul stadion înmărmurise într-o linişte deplină pentru a ne putea auzi", îşi aminteşte Hruşcă. Chiar dacă asemănarea cu tragedia de la Ploieşti este izbitoare, atunci oamenii nu au intrat în panică şi nu au fost victime.

TRECUT SUB TĂCERE
Românii nu au primit, în 1985, nici o explicaţie oficială pentru interzicerea Cenaclului Flacăra. În săp­tă­mânalul "Flamura Prahovei", "Organ al Comitetului Ju­de­ţean Prahova al PCR şi al Con­siliului Popular Jude­ţean", nu există nici un indiciu, cât de mic, referitor la moartea a cinci plo­ieşteni şi rănirea peste altor o sută de tineri.
Citeşte mai multe despre:   editie de colectie

Serviciul de email marketing furnizat de