x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Fred Vasilescu, un trendmaker

0
Autor: Roxana Roseti 27 Mar 2011 - 20:09
Fred Vasilescu, un trendmaker /"Puissance du cinema", 1942 Acesta nu este Fred Vasilescu (ci Tyrone Power, un star al cinematografiei americane). Dar ar fi putut fi! Deoarece ­eleganţa ­masculină poate perpetua farmecul unui personaj dincolo de spaţiu şi timp
Vezi galeria foto


Recunosc în mod pu­­blic: întotdeauna l-am plăcut pe Fred! Fred Vasilescu – personajul lui Camil Pe­trescu din "Patul lui Procust". Fiu de ma­re industriaş, socotit de unii drept incult, Fred era departe de a fi ceea ce părea. Deocamdată să zi­cem că este un trend­maker. "Crea­tor al trend-ului" de ieri şi de acum...

În legătură cu aceasta se pronunţă însuşi autorul: "Această reputaţie de prost şi de incult de care se bucura Fred Vasilescu «Lumânăraru» era una dintre cele mai false din câte se pot închipui. (...) Fusese câţiva ani ataşat de legaţie, călătorise mult, văzuse multe, avea o lectură de tânăr diplomat francez şi de amator de cai, englez (...). Dar cum lumea arareori admite că o femeie frumoasă e şi inteligentă, hotăra că un monden pieptănat, lipsit de «spirit» (adică incapabil de «spirite», glume, jocuri de cuvinte, căci altfel nu era lipsit în convorbire de un umor abia perceptibil, dar pătrunzător), blond ca un amorez de teatru englez, uneori prea tăcut, e neapărat prost".

Memorabilă rămâne, desigur, toată cartea lui Camil Petrescu, dar de un memorabil aparte rămâne "scena" în care Fred îi explică jurnalistului şi poetului George Demetru Ladima cum e cu tendinţele în moda mascu­lină, ce se poartă, ce nu se poartă, cum se poartă etc., un dialog de excepţie. No­ta bene: suntem în Micul Paris, în anii ’20.

Costumele
"Într-o seară însă, eram (n.r. – Fred şi Ladima) la «Élysée», mi-a spus aşa în bătaie de joc: «Dumneavoastră, snobii, care urmaţi moda…». Deşi tonul era glumeţ, nu era lipsit de puţină acreală. (...) «Iartă-mă, domnule Ladima, ce găseşti dumneata exagerat în îmbrăcămintea mea?». (...) «Hm… hm… Cămaşa de mătase…». «Nu e de mătase… E o simplă dejalenă…». «Aa… deja… Cum ai spus,  dejalenă?». « Da, acum dejalenă. De altfel, de obicei port olandă, fireşte (...).» «Dar costumele pe care le ­schimbi mereu?... parcă eşti cucoană… La cinci după-amiază: hai acasă să mă schimb». (...) «Garderoba mea e compusă în totalul ei, domnule Ladima, din următoarele rânduri de haine: un frac, un smoching, o haină neagră cu pantaloni cu dungi, cenuşii. Un costum maron pe care-l pun de dimineaţă… Îl schimb în fugă spre sea­ră cu unul belumarin, pentru că nu voi să atrag luare-aminte în lo­ca­lurile în care intru printr-o culoare bătă­toa­re la ochi. Şi nu-i drept că maronul se vede de la distanţă?». «Zi-i "castaniu", sună mai româ­neşte». «Dacă aş fi scriitor, poate că aş zice şi eu castaniu în loc de maron, dar când vorbesc nu vreau să mă deosebesc de cei din ju­rul meu». (...) «De ce nu pui costumul belumarin şi ziua?». «Pentru motivul foarte simplu că, purtat mult, bleu­ma­rinul ca­pă­tă luciu şi se învecheşte numaide­cât. Decât să le port şase luni fiecare, le alternez mai bine pe amân­două în decurs de un an».(...) «Lasă, că vara pui altele. Crezi că eu nu te-am văzut, şi parcă de­nunţa un flagrant delict, în costumul cela de flanelă ce­nuşie… la modă?».(...) «Recunoşti că trebuie să pun din cauza căldurii un costum uşor?... Flanela aceea specială nu ţine cald deloc…». Şi ipocrit: «Nu-mi dă mâna». «La Tekirghiol purtai pan­talonii albi totuşi, cămaşe albă cu mâneci scurte, abia de-ţi treceau de umeri». «E mai greu să-ţi explic… dar dumneata eşti un artist şi trebuie să înţelegi asta…(...) Acolo în praf, hainele se stricau foarte repede… Eu făceam o economie considerabilă, timp de trei luni, de haine, purtând două perechi de pantaloni foarte ieftini, de flanelă sau tenis, pe când altfel, în trei luni, aşa tăvălit, se poate strica un costum bun de ştofă scumpă mai ales la volan»".

Odihna stofei
Şi Fred îi explică în continuare bravului poet Ladima cum stă treaba..."« Acum te rog, crede-mă… Pot să-ţi spun că noi – adică tata – suntem acţionarii principali la cea mai mare fabrică de postav româ­nească… Ei bine, stofa noastră iese la soare, îţi transformă mânecile în covrigi de stofă, îţi face genunchi după două zile, iar după alte trei luni se roade. Costă 600 de lei me­trul… Cu stofa de pe mine nu se în­tâmplă nimic din toate astea (era un bleumarin-închis, dar cu ţesătură în dungi împletite fin, ca brodată)». «E drept că e foarte frumoasă!». «Costă 2.000 lei metrul… Te miri, nu? Ţi se pare enorm… De când crezi că o am?». (...) «N-o fi de anul trecut?». «E de acum patru ani, că îţi dau cu­vân­tul meu că de acum trei ani mi-am făcut doar un costum, deşi dum­neata mă faci snob şi mă ironi­zezi că mă schimb ca o cucoană». S-a mirat cu un accent sincer. «Dumneata, despre care se spune că eşti cel mai elegant om din Bucureşti? Ei, n-am să cred asta acum». «Te rog să crezi că nu fac mai mult de un costum pe an. Mai întâi că n-am bani. Cheltuiesc prea mult cu pasiunea pentru avion. La patru ani o dată fac patru-cinci costume pentru patru anotimpuri… pe care le schimb între ele... Trebuie să ştii însă un lucru... Că e bine să laşi şto­fa să se odihnească». «Ei, asta-i acum!». (...) «Vorbesc foarte serios... Pur­tate prea mult, ştofele îşi pierd elas­tici­ta­tea... Ce să mai vorbim de pantofi? Un pantof purtat neîntrerupt se arde, şi arde şi piciorul. Pantofii trebuie schim­baţi de câte două-trei ori pe zi». «Nu zău, îţi spun drept, am numărat, odată, uimit, la dumneata, în şifonier jos, douăsprezece perechi de pan­tofi». «Ca şi hainele, ca şi cravatele schimbate des, unele perechi sunt vechi de ani de zile... Durează in­definit când nu-i porţi în fiecare zi ne­în­trerupt... (...)» «Dar explică-mi un lu­cru... De ce plăteşti o pereche de ciorapi 350 de lei... îţi spun drept că am îngheţat când am văzut asta, săptă­mâ­na trecu­tă, când am intrat amân­doi la maga­zinul de lângă teatru». «Am să-ţi răs­pund la asta, spunându-ţi ce-am păţit odată… Într-o zi, întârziind la Roman, într-o chestie de aviaţie, mi-am cum­părat de la un magazin de acolo trei perechi de ciorapi, pe care i-am găsit mai buni de altfel…(...) Spre seară, eram extenuat şi cu picioarele um­fla­te, mi-era aproape rău. Timp de trei zile am crezut că sunt bolnav… Am ve­nit în Bucureşti… Aci nu mai aveam nimic… din când în când însă mi se umflau picioarele… Până când, aşa printr-o asociaţie de idei, am desco­perit că de câte ori pu­neam ciorapii cumpăraţi la Roman, de atâtea ori mi se umflau picioa­rele. I-am aruncat şi-am scăpat de necaz. Mai târziu, un chimist mi-a explicat că erau vopsiţi, economicos, cu vopsea toxică, proas­tă, ne­pre­cipitată, care intra în pielea pi­ciorului, umflându-l şi provocând o transpiraţie toxică». (...) «Ştii că eu sufăr foarte mult de picioare... Mi se umflă…». Am început să râd eu acum. «La dumneata trebuie să fie altceva… Aşa sunt scriitorii… N-ai văzut că în scrisorile lui, Eminescu se văita me­reu că-i sunt picioarele umflate?» M-a privit în ochi, mirat şi foarte serios, aşa grav deodată: «Ascultă, e adevărat, ai citit scrisorile lui Eminescu?». Am ridicat din umeri, afirmând nedu­me­rit, am înţeles însă că şi el, ca şi cealal­tă lume, mă crede şi mai prost şi in­cult decât sunt(...)".

Exemple de neuitat
Dar Ladima nu se lasă: "«Bine, bi­ne, dar cum se face că totuşi costu­me­le dumitale nu se demodează? După câte ştiu, apar în fiecare an mo­dele noi în jurnalele de modă». «Da, însă diferenţele sunt foarte mici… vor­besc de moda bărbă­tească…» (...) «Domnu­le Vasilescu… uite pe tânărul acela care dă bună seara cucoanei de vizavi (...). E sau nu la modă?(...)» «Domnule Ladima, dar e glumă… Asta numeşti modă? Dar aşa se îmbracă pe stradă câţiva dansatori cari apar seara, la varie­teuri, în frac vărgat, de fantezie, ca să-şi debiteze numărul şi câţiva bă­ieţi de liceu cari, dezorientaţi, îi imită. Un mare croitor la Paris mai curând se spânzură decât să facă asemenea costum.(...) Costumele astea de prost-gust le fac de obicei croitorii de mâna a doua de pe strada Regală, Academiei, Brezoianu sau mai ştiu eu care… (...) Uite acest superb exemplar, care e Tony Bulandra, a rămas la culoarea ver­de de dinainte de război, care azi nu se mai poartă, la manşetele scrobi­te, la monoclul cu şnur negru, iar când vine în salon intră cu mănuşi al­be, purtând mereu tocurile înalte. Acesta e maximum de eleganţă când a început el să joace pe cuceritori. Uite regizorul Teatrului Naţional, Soare Z. Soare, care a risipit foarte multe mili­oane. Nu va renunţa decât simţindu-se nenorocit la cămaşa şi gulerul scrobit, la vesta cu tiv de pichet. Când Păs­torel Teodoreanu a terminat liceul se pur­ta, provincial, la Iaşi, haină neagră, pan­taloni gri şi gambetă. E îm­brăcat foarte luxos, poartă cămaşe de măta­se de patru mii de lei, dar nu a renun­ţat la nimic din felul primului lui costum.» Aş fi vrut să-i spun mai multe atunci, dar, deşi ştiam ce vream, nu aveam gândurile limpezi...(...). Căci e în­grozitor să gândeşti în faţa tuturor...".
Nouă ne spui, dragă Fred!

Ghidul gentlemanului
La începutul secolului al XIX-lea, celebrul dandy   George (Beau) Brummel revoluţiona garderoba masculină, aducând în prim-plan sobrul costum din lână de culoare închisă, care punea în valoare linia croielii. În plus, era vorba despre o nouă paradigmă, şi anume aceea a eleganţei masculine care se baza pe neglijenţa studiată a detaliilor, care nu trăda efortul de a aranja gulerul sau legarea nodului complicat al cravatei.  
Emily Post publica în 1922 "Etiquette" – primul ghid al gentlemanului modern, în care trasa şi exemplifica principalele direcţii şi "obligaţii" în cazul costumului de afaceri, surprinzător de actuale: "Nu alegeţi imprimeuri colorate pentru materiale (...) mizaţi doar pe cele în tonuri simple (...); Nu alegeţi materiale sau culori care să semene cu cuvertura care se pune pe cal; Nu folosiţi şosete albe şi nu vă acoperiţi cu lanţuri sau embleme (...); Hainele unui gentleman sunt întotdeauna conservatoare şi este mult mai sigur să evitaţi orice este denumit «noutate»". "Elegantologul" Sir Hardy Amiens scria în celebra sa "ABC of men’s fashion" (1964): "Un bărbat trebuie să arate ca şi când şi-ar fi cumpărat hainele cu inteligenţă, le-ar fi îmbrăcat cu grijă şi apoi ar fi uitat complet de ele".

Citeşte mai multe despre:   ediţie de colecţie - frumuseţea de altădată

Serviciul de email marketing furnizat de