Moarte, boala, foame si frig

Supravietuitorii evrei ai lagarelor si ghetourilor din Transnistria evita sa vorbeasca mult despre drama traita. Ei prefera sa creada ca razboiul si conditiile exceptionale ale acestuia au fost de vina pentru ce li s-a intamplat. Dar spera ca o asemenea mare tragedie sa nu se mai repete niciodata pentru nici un popor.

In toamna anului 1941, dupa recucerirea teritoriilor estice cedate in 1940, situatia evreilor, care pana atunci aveau statut de cetateni, egal cu cel al majoritarilor romani, avea sa se schimbe tragic. Pe strazile locuite de evreii din orasele Bucovinei si Basarabiei si-au facut aparitia tobosarii comunitatii, insotiti de jandarmi, care-i anuntau sa-si faca bagajele. Dispozitiile erau clare: dimineata urmatoare sa se prezinte in gara, cu un bagaj de mana si fara alte valori. Dureroasa era si indiferenta concetatenilor romani, cu care convietuisera in bune relatii timp de decenii. Unii i-au ajutat sa-si adaposteasca obiectele de valoare, insa majoritatea, temandu-se de represalii, a asistat nepasatoare cum evreii sunt urcati in trenuri de vite si dirijati spre o directie necunoscuta. Iar altii s-au bucurat ca din bunurile parasite de evrei ar putea si ei sa se infrupte, inscriindu-se in numar mare pe liste speciale ce urmau sa-i faca proprietari pe ceea ce nu era al lor.

Abia in timpul transportului cei smulsi din casele lor au auzit, din discutiile ceferistilor, incotro se indreptau - Transnistria, noua provincie administrata de guvernul roman. O data ce i-au trecut Nistrul, jandarmii i-au lasat insa sa se descurce in voia sortii. Le-au spus ca nu au voie sa paraseasca regiunea, deoarece se va trage in ei fara avertisment.

FIECARE S-A INGRIJIT DE SOARTA LUI CUM A PUTUT. Grupurile de evrei, vazand atitudinea jandarmilor dupa "debarcarea" peste Nistru, si-au dat seama ca autoritatile nu facusera vreun plan punctual referitor la asezarea lor in Transnistria. S-au ascuns la marginea localitatilor unde au fost coborati din trenuri si au cautat sa ia legatura cu autoritatile pentru a se "tocmi" privind locul unde urmau sa se stabileasca, pentru un timp nedefinit. In functie de dibacia reprezentantilor si de sumele de bani cu care i-au "induiosat" pe jandarmi, au fost asezati in locuri mai bune sau mai rele. Cea mai mare dorinta era sa nu fie dusi langa Bug, deoarece era o zona pustie si periculoasa: acolo se situa granita cu zona administrata de Germania din URSS-ul ocupat.

Multi au murit, dar cei mai puternici au rezistat. Fara mancare, asistenta medicala si posibilitatea de a se descurca in voie, foarte multi evrei au fost rapusi in special de boli. Supravietuitorii au relatat ulterior ca cea mai importanta arma contra mortii era increderea in sine. Daca nu-si spuneau in fiecare seara, inainte de culcare, "eu pot sa rezist", nu se mai trezeau. Acestia spun ca au vazut Infernul cu ochii.

Prezentam in continuare raspunsul la intrebare: Care au fost amintirile din aceasta perioada care le-au marcat cel mai profund pe doua foste deportate in Transnistria?

Imagine dintr-un "tren al mortii" in momentul deschiderii usilor. Oare cati evrei au avut aceasta soarta nefericita cand au fost transportati in Transnistria?

CARUTE CU CADAVRE. Sarina Feyer-Ionescu, profesor, deportata din Campulung Moldovenesc la Sargorod (Transnistria, jud. Moghilev) - 1941-1944

"Cand am fost deportata din Campulung aveam 11 ani. Dupa cateva saptamani am ajuns in lagarul de la Sargorod, la 60 km de Moghilev. Acolo am fost cazati in casele evreilor din acel orasel. Stateam cate zece intr-o camera, fara cele mai mici conditii de igiena. Fara lemne de foc, fara nici o sursa de trai. Lagarul se identifica cu zona de case unde locuiau evrei autohtoni. Nu exista o delimitare stricta, garduri de sarma ghimpata sau orice altceva. Jandarmii ne-au spus ca nu avem voie sa parasim zona. Nici nu aveam unde sa fugim, Transnistria fiind o imensa campie pustie. De altfel, singurii sapte-opt evrei care au murit impuscati de jandarmii romani au fost prinsi incercand sa paraseasca «lagarul».

Prin 1942, evreii din asa-zisul lagar au inceput sa-si faca propria administrare. Astfel, au tratat mult mai usor cu autoritatile militare, si-au procurat hrana sau au stabilit legaturi cu rudele din tara.

Cea mai crunta amintire care mi-a ramas in memorie au fost carutele care treceau in fiecare dimineata cu cadavre, pe care le adunau din case, fara cosciug. Erau carute in care evreii morti erau aruncati unii pestre altii, fara nici un fel de ordine si care mergeau spre cimitir. O amintire care este foarte greu sa o uit.

Sarina Feyer-Ionescu, in 1999, cand a revazut casa din Transnistria unde a fost deportata

Dar am avut si amintiri mai putin dureroase, legate de modul cum am reusit sa ramanem in viata. Tata a avut noroc ca lucra la colhozul din sat. Nu exista o retributie organizata in vreun fel, insa la plecare, seful de echipa ii dadea o cantitate de sfecla de zahar, gogonele etc. De mare ajutor ne-au fost si unii soldati romani. Jandarmii, daca doreau si puteau sa ne ajute, atunci cand plecau in permisie in Romania adunau din lagar adrese cu rudele noastre sau cunostintele din tara. De acolo puteau sa ne aduca bani. Toti aveam rude care nu fusesera deportate, asa ca primeam ajutoare. Unii mai mult, altii mai putin. Nici pentru ei nu era simplu in Romania sa cauti neamurile unuia sau altuia, mai ales ca faceau aceasta fara sa aiba voie. Daca erau prinsi, erau deferiti justitiei. Asa s-a intamplat cu un alt functionar roman, un preot din Valcea, Petre Gheorghe. Ulterior, acesta a primit de la statul Israel distinctia «Drept intre popoare». Functionarii romani isi luau si ei o parte din banii pe care-i aduceau, iar 10% erau retinuti de liderii comunitatii din lagar. Cu sumele stranse ii mituiau pe soldatii romani pentru a-si mai «indulci» severitatea sau faceau comert cu ucrainenii localnici."

INTUNERIC SI SETE. Miriam Korber-Bercovici, doctor, deportata din Campulung Moldovenesc la Djurin (Transnistria, jud. Moghilev) - 1941-1944

"Cand am fost deportata in Transnistria aveam 18 ani. Nu-mi aduc aminte cu placere de ce s-a intamplat acolo, m-a marcat toata viata. Cel mai mult mi-a ramas in minte frigul si foamea. Am fost lasati acolo fara nici o posibilitate de supravietuire, pe cont propriu. Am inceput sa inventam cate ceva pentru a putea sa ne mentinem. Prima data a fost lumina. Tata era tinichigiu, intaia lui inventie fiind un felinar. Dintr-o sticla a facut o lampa, in loc de fitil a pus un fir de canepa scos dintr-o haina. Dupa un timp nu am mai avut nici asta, deoarece sticla s-a spart si alta nu aveam. Atunci am improvizat un pahar cu ata si cu ulei, ca la candela. Ca sa nu dormim pe jos, caci era pamant pe jos in casa aceea, tata a facut dintr-un sac si doua bete un fel de hamac. Nici constructia acestuia nu a fost usoara, deoarece nu erau cuie.

Nu pot spune ca am fost batuta, nu pot spune ca am fost injurata personal, insa pot spune cat de greu am trait si cat de foame si cat de frig mi-a fost tot timpul. Nici astazi nu pot sa stau linistita, daca nu stiu ca am paine in casa. Am fost marcata de deportarea din Transnistria si din alte puncte de vedere. Toata viata m-a urmarit un cosmar, prin care bunicii mei, morti acolo, ma chemau sa-i ajut. Imi este frica sa ma culc noaptea, ca sa nu ma trezesc ingrozita de acest cosmar. De peste 60 de ani iau somnifere puternice, ca sa pot sa adorm. Norocul meu ca sunt medic si stiu sa le dozez, pentru ca nu este ceva normal. Pentru mine, Transnistria a fost un iad.

In perioada cat am fost deportata, cel mai tare m-au marcat conditiile de igiena de acolo. Am in minte imaginea locului de unde se lua apa. Era o singura cismea, de unde se alimenta tot ghetoul si aveam la dispozitie o singura ora pe zi. Era iarna, casa unde eram noi se afla pe un deal si cea mai mare spaima era ca nu cunva sa rastorn galeata cand ajungeam sus, pentru ca era prea tarziu sa merg sa o umplu din nou. La Djurin nu s-a murit din cauza excesului de zel al soldatilor romani. Conditiile de viata ne omorau. Eu am avut toate bolile din lagar: raie, febra tifoida, paratifoida, furunculoza si hepatita sase luni. Evreii din ghetou organizasera acolo un spital. Medicamente nu erau, insa printre deportati erau destul de multi medici, care se ingrijeau de soarta celor napastuiti. Foarte important era sa fie izolati cei bolnavi, mai ales cei care sufereau de tifos exantematic.

Ceea ce ne-a socat pe noi, evreii, a fost starea de mizerie a acelei localitati, Djurin. Casa in care am fost cazati era fara lumina, cu pamant pe jos. Nu exista nici macar notiunea de closet. Noi, evreii romani, am fost aceia care am sapat niste santuri si am improvizat niste closete comune. Acest aspect mi-a ramas, de asemenea, in minte printre cele mai groaznice conditii de trai din Transnistria, mai ales ca erau epidemii frecvente de dizenterie. In 1967 m-am dus sa revad Transnistria, in speranta ca revederea locului in care au murit bunicii mei ma va scapa de cosmarul care mi-a urmarit viata. N-a fost sa fie asa. Insa am avut parte de un alt soc, observand ca in acea localitate, Djurin, nu se schimbase mai nimic: pamant pe jos, fara toaleta..."

"In Moghilev era continuu o spaima sa nu te prinda Jandarmeria si sa te trimita in zona Bugului. Problema era sa te nimeresti intr-un transport care nu merge spre Bug. Idealul era sa ramai intr-o localitate apropiata de Nistru, mai aproape de acasa, ziceam noi atunci. In final, spaima s-a adeverit: in lagarele din zona apropiata de Bug s-a murit in proportie enorma. Noi, evreii din Campulung, am fost norocosi, sa zicem. Dupa ce ne-am ascuns vreo doua zile intr-un depozit din apropierea garii din Moghilev, am intrat in legatura cu jandarmii cu care am «tocmit» plasarea lagarului nostru. In final, am ajuns la Sargorod, la 60 de kilometri de Moghilev. Insa am mers pe jos." - Sarina Feyer-Ionescu

Evreii din regiunea Cernautiului si din Basarabia erau acuzati ca au fost comunisti, ca au primit armatele rusesti cu festivitati in iunie 1940 si ca au dezonorat armata romana. Macar o motivatie. Dar Campulungul, Radautiul, Suceava, Vatra Dornei erau in Romania, nici un evreu nu s-a retras in URSS. Cu ce erau vinovati evreii? - Miriam Korber-Bercovici

"In lagarele din Germania si din celelalte teritorii ocupate, organizarea era perfecta: cu cheltuiala minima se storcea maximum de vlaga din oameni si se faceau exterminari cu un randament de 25.000 de internati pe zi. In Transnistria, era tot o organizare perfecta, dar urmarind scopuri opuse - sa mori din cauza dezorganizarii." - Otto Adler

SENSURILE HOLOCAUSTULUI

Termenul Holocaust a aparut la 18 ani dupa terminarea celui de-al doilea razboi mondial. Acesta a fost "creat" in 1963 de istoricul Hannah Arendt. La acea vreme, aceasta era ziarista la cotidianul american The New Yorker, scriind o serie de articole legate de procesul de la Ierusalim a lui Adolf Eichmann, cel care a conceput lagarele de exterminare.

Termenul isi are originea in greaca veche, semnificand o "jertfa prin ardere". Ulterior, acest concept a capatat notorietate, devenind universal. Se mai foloseste si termenul "Soah", avand origine ebraica si insemnand "ardere de tot". Insa Holocaustul nu se refera numai la exterminarea evreilor prin gazare si ardere. Termenul cuprinde ansamblul de planuri si actiuni infaptuite de Germania si aliatii sai in razboi. Exterminarea evreilor s-a realizat si prin infometare si lipsa asistentei medicale, asa cum s-a intamplat in Transnistria. Majoritatea zdrobitoare a evreilor din Lituania, Ucraina, Bielorusia etc. a fost masacrata de Einsazgruppen (unitati mobile care intrau in spatele unitatilor armatei germane).

APEL LA MEMORIE

"In general, evreii care au fost in lagare refuza sa-si mai aduca aminte cum a fost acolo. Pentru ei, acea perioada neagra in istoria Europei a reprezentat o mare trauma morala, care i-a marcat toata viata. Indiferent daca au fost in lagarele de exterminare naziste sau in pustietatea Transnistriei, nu vor sa-si mai aduca aminte cum au fost transformati in suboameni de niste decizii politice criminale. Astazi, dupa 61 de ani de la terminarea celui de-al doilea razboi mondial, noi, cei care am fost deportati, avem totusi datoria sa vorbim, deoarece trebuie sa se tina minte, ca sa nu se mai repete. Ceea ce s-a intamplat atunci este un «record mondial», daca o asemenea crima poate fi descrisa in acesti termeni. Niciodata in istoria omenirii nu a avut loc un genocid la aceasta scara numai si numai din cauza apartenentei de o anumita etnie a unui grup de oameni. Evreii au mai avut parte de prigoane in istoria lor milenara: sclavia in Egipt din antichitate, deportarea din Spania in 1492 si atatea pogromuri in evul mediu si dupa aceea. Insa, inainte de al doilea razboi mondial, niciodata actiunea antievreiasca nu a atins o asemenea scara, o organizare atat de bine pusa la punct. Pentru a pune la cale un asemenea plan este nevoie de foarte putini oameni, vreo 20-30. Acestia, in general, sunt niste fanatici, foarte inteligenti si fara nici un scrupul moral. In conditii exceptionale, aceasta categorie ajunge la conducerea unui stat, asa cum s-a intamplat in anii ’30 in Germania. Apoi trebuie sa gasesti pe cei care vor pune in practica actiunea - autoritatile politienesti, in numar de cateva mii. Cele doua segmente ale «lantului diabolic» nu sunt suficiente insa. Cei care trebuie sa asigure elementele auxiliare trebuie sa fie si ei cateva zeci de mii. Apoi, trebuie sa mai existe aceia care sa se uite indiferent la ce se intampla, cateva milioane de oameni. Cei care se fac ca sunt indiferenti, dar stiu ce se intampla, sunt alte milioane de oameni. Numai daca poti intr-un timp scurt sa realizezi o «performanta» ca niste popoare extrem de civilizate, inteligente, culte, credincioase sa asiste nepasatoare la o astfel de crima, se poate ajunge la o nenorocire cum a fost Holocaustul. Societatea de astazi are datoria ca prin educatie sa faca tot posibilul sa nu se mai realizeze conditiile de mai sus. Copiii trebuie sa stie de mici ce s-a intamplat acum peste 60 de ani. De asemenea, ei trebuie invatati sa nu mai fie sensibili la teorii antievreiesti fara acoperire, pornind de la teoria deicidului si pana la conspiratia evreiasca mondiala." (Otto Adler, presedintele Asociatiei Evreilor din Romania Victime ale Holocaustului, fost deportat din Cluj la Auschwitz-Birkenau (iunie 1944), detinut in batalioanele de munca din Franta si Germania (iunie 1944 - mai 1945))