x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Moţu’ lăsat fără buletin

0
Autor: Carmen Plesa 16 Ian 2005 - 00:00
Moţu’ lăsat fără buletin


Când eram pe la vremea grădiniţei îl ascultam, cu sfinţenie, în fiecare sâm­bătă, la Teleenciclopedia. După mintea mea, Florian Pittiş era un moşulică sfătos şi-l căinam că trebuie să umble cu o bi­bliotecă mare după el. Că altfel, de unde să ştie chiar toate lucrurile pe care le spunea la Teleenciclopedie?

Aşa că săptămâna trecută, când am intrat în clădirea Radiodifuziunii, unde Florian Pittiş lucrează ca director la Radio 3net (www.radio3net.ro), mai că-mi venea să păşesc pe vârfuri.

MODEST. Funcţia nu i-a luat lui Florian Pittiş modestia. Răspunde personal la telefon şi nu te ţine în biroul secretarei până vezi verde, ca alţii. E Florian Pittiş aşa cum îl ştiţi dintotdeauna. Aceleaşi plete, poate ceva mai argintate. Aceeaşi voce caldă şi profundă. Poate obrajii sunt ceva mai plini, iar ochelarii au mai multe dioptrii. Fumează Carpaţi - "de preferinţă de Sfântu Gheor­ghe, fără filtru".  A rămas fidel Carpaţilor, pentru că aşa e el - statornic. Ca şi-n iubire. Ca şi-n vestimentaţie - îşi cumpără aceeaşi marcă de blugi ca-n tinereţe.

Pittiş are birou de om care munceşte de dimineaţa până seara. Îl ia maşina de acasă la 8 dimineaţă. De stat stă cât rezistă. Adică până la ore târzii din noapte.

A fost membru fondator al Cenaclului Flacăra. A avut recital chiar la primul spectacol. Pe atunci, era actor la Teatrul Bulandra, unde comuniştii interziseseră o serie de spectacole care îndrăzneau prea mult pentru acele vremuri. Debutul la Flacăra şi l-a făcut cu "Problema spinoasă a nopţilor", a lui Geo Dumitrescu. De altfel, poza care apare pe volumele poetului este surprinsă la spectacolul de debut al Cenaclului Flacăra, în timpul recitalului susţinut de Pittiş.


UN PUNCT NEGRU.
Despre cenaclu, numai de bine. Aşa vrea "Moţu" să şi le amintească numai pe cele bune. Ce-o mai fi fost rău, a iertat sau a uitat. Importantă a fost prietenia. În 1973, când s-a format cenaclul, prietenia dintre cei care se adunau la Flacăra era mai importantă decât ce se întâmpla acolo, spune Pittiş. Partea boemă s-a cam stricat prin '75-'76, când cei de la Cenaclu au început să fie retribuiţi pentru munca lor. Până atunci o făceau din plăcere. O dată cu banii au apărut şi mercenarii, spune Pittiş, amintindu-şi despe "punctul negru" al cenaclului. Păunescu însă, îşi aminteşte Pittiş, a vrut însă doar să le dea de mâncat o pâine celor care munceau la Cenaclu, dar nu prea aveau surse de venit. Cei mai mulţi cântau prin cluburi studenţeşti, dacă aveau norocul să fie acceptaţi, iar banii pe care îi primeau erau puţini.


PRIN ŢARĂ. Pittiş a cunoscut ţara prin spectacolele Cenaclului Flacăra. Aşa a ajuns la Sarmizegetusa - chiar de două ori, la mănăstirile din nordul Moldovei, la mormântul lui Lucian Blaga de la Lancrăm, sau la rezervaţia de zimbri. Membrii Cenaclului circulau cu autobuze împrumutate. La început, se pomeneau deseori cu câte o "râmă" - autobuz cu burduf la mijloc, în care încăpeau 133 oameni. Nu lipsea nici locul taxatorului. Florian Pittiş a fost scutit de acest gen de "confort" pentru că era angajat al Teatrului Bulandra, iar în ţară mergea numai la spectacole. Atunci alegea trenul sau avionul.

Cu cât era oraşul mai mic, cu atât încântarea era mai mare. Ce găseau în librăriile acestor orăşele sau în bucăţica din magazinul sătesc care vindea cărţi mai greu să găseşti la Bucureşti. Cărţi scoase din circulaţie pentru că autorii lor plecaseră în străinătate, cărţi interzise, pe care librarii le uitaseră într-un colţ prăfuit. Nu ocoleau nici bibliotecile mici, în care mânia PCR-ului nu ajunsese încă şi unde mai găseau cărţile nesuferite regimului.


MILIŢIENII. La Târgu-Mureş, înainte de un spectacol, era cât pe ce să-şi găsească "naşu". Tocmai sosise de la Sighişoara, împreună cu Gelu Colceag. Holul hotelului de la Târgu-Mureş, unde erau cazaţi cei de la Flacăra - plin de miliţieni. Printre ei, Vasile Pop, şeful ăl mare de la partid , căscându-se la pletele lui Pittiş. I-a cerut buletinul. În poză, Pittiş apărea fără plete. "Tovarăşu' Pietriş, nu semănaţi cu poza din buletin! Trebuie să vi-l anulez", a conclu­zionat poliţistul. "Anulaţi-l", a replicat Pit­tiş, obişnuit de la miliţienii bucureşteni, supăraţi şi ei pe plete, cu acest gen de ameninţare. Numai că miliţianul de Târgu-Mureş a scos un pix roşu şi chiar i-a anulat buletinul. "Eu nu am cu ce să mă mai legiti­mez, deci nu mai am ce căuta aici", a spus Pit­tiş şi a plecat liniştit să mănânce. Între timp, cei de la Cenaclu aflaseră de păţanie şi-l căutau în tot oraşul. Când a ajuns Moţu' la Cinematograful Pacea, unde se ţinea spectacolul, Vasile Pop l-a salutat cu mare onor. În spa­tele lui, Păunescu avea gura până la urechi. "Să trăiţi, tovarăşu' Pittiş, să nu fiţi su­pă­rat. Ştiţi... incultura! Incultura!", s-a scuzat miliţianul, ciocănindu-se în cap. Mai erau câteva minute până să înceapă spectacolul. "Vă rog să nu fiţi su­părat, poftiţi cu mine!", s-a rugat mi­liţianul ăl mare. A ţinut un studio foto deschis, pentru ca Pittiş să-şi poată face o fotografie, iar după o oră a venit cu un buletin nou şi cu un registru, în care Pittiş a semnat de primire.

Mult s-au mai mirat cei de la secţia de Poliţie din Capitală de care aparţinea Pittiş că actorul are un buletin nou de Bucureşti, făcut la Târgu-Mureş. Dar n-au întrebat niciodată, pentru că primiseră, o dată cu dosarul de la Târgu-Mureş, ordin să nu-l chestioneze pe tovarăşul actor despre noul buletin.


DE SUFLET. Unul dintre spectacolele susţinute la Sala Polivalentă, în Bucureşti, a rămas în inima lui Pittiş mai mult ca oricare. Sala era plină, iar afară, o altă mare de oa­meni îi aştepta pe cei de la Cenaclu. Când nu cânta pe scenă, Pittiş ieşea să le cânte şi celor care rămăseseră pe afară. La ora 4 di­mineaţă, într-o mare de oameni şi o linişte mor­mântală, Ovidiu Iuliu Moldovan recita Emi­nescu.

Florian Pittiş a părăsit cenaclul în '79-'80. S-a întors în '81, a stat două săptămâni şi a plecat. Din motive personale. Şi atât.

Ideea cenaclului a început în urma spectacolelor de muzică şi poezie care adunau tineri la Teatrul Bulandra. În 1985, când, la Ploieşti, Flacăra se stingea, la Bulandra un alt spectacol de muzică şi poezie - "Cântec despre mine însămi" - aduna tinerii însetaţi de lirism.

Ce mai înseamnă acum Cenaclul Flacăra pentru Pittiş? "Cenaclul Flacăra este pentru mine Radio 3 net!", zâmbeşte Moţu', prin fumul de Carpaţi.


METAFORE
"Să zicem că aţi putea alege o altă epocă istorică în care aţi dori să trăiţi. Ce perioadă vi s-ar părea potrivită pentru felul dum­neavoastră de a fi?"
Poetul Adrian Păunescu ridică a mirare sprâncenele, după care răspunde fulgerător. Răspunsul îi era cuibărit în suflet de multă vreme chiar dacă nu i se pusese probabil niciodată această întrebare. "Eu sunt bolnav de dumneavoastră, ţară/ eu sunt bolnav de dumneavoastră, neam!" Adrian Păunescu răspunde: "Aş vrea să fiu pă­mân­tul ce s-a prins de bocancii ţăranilor ce se îndreptau spre Marea Adunare de la Alba-Iulia!".

M-am întrebat mereu ce poate fi în sufletul şi în mintea unui creator care poate găsi o me­taforă atât de tulburătoare. Ca şi în altă poezie: el şi ea deveniţi copaci fără pădure ce nu mai pot întinde braţele-crengi unul spre altul fiindcă le-au tăiat copiii săraci ca să se încălzească şi, astfel, îndrăgostiţii copaci au ajuns lemn de uşi care scârţâie. Această superbă metaforă a copacilor fără pădure a ajuns şi la marele public o fredonează mii de români, fiindcă a devenit cântec îndrăgit. Aceasta este una dintre cele mai importante lucrări pe care le-a făcut Adrian Păunescu, a transformat poe­zia de calitate într-un bun al maselor, prin spectacolele cenaclului, poezia s-a lipit de sufletul mulţimilor, n-a rămas izolată întru degustarea ei de către un grup restrâns de intelectuali rafinaţi. Mii de oameni au ajuns prin intermediul cenaclului să se bu­cure la auzul unei alte metafore splendide: "La mine-n suflet este viscol/ şi vin nebuni să facă schi!".
Păunescu a reuşit să facă mii de ti­neri să plece de la spectacole cân­tând pe străzi "Clopotul lui Ştefan la Putna" sau "Ve­niţi la Alba, Mecca noastră!". Ca să nu mai amintim că atunci când se cânta despre pă­rinţi, când se cânta din mii de suflete "Re­petabila povară", pe stadioanele uriaşe nu se auzea nici respiraţia, se ridica spre pă­rinţi o rugă ca în catedrală. (Florin Con­du­ră­ţeanu)


AŞA A ÎNCEPUT

Acest anunţ a apărut în Almanahul Fla­căra din septembrie 1973.
"Luni, 17 septembrie, orele 19:30, în sala Casei de Cultură a sectorului 1, din strada Slătineanu nr. 16, are loc şedinţa inaugurală a Cenaclului de poezie plastică şi muzică Flacăra. (...)
Membrii fondatori ai cenaclului sunt: Ioan Alexandru, Al. Andriţoiu, George Apostu, Eugen Barbu, Radu Beligan, Mihai Be­niuc, Magda Bordeianu, Augustin Buzura, Nina Cassian, Ion Caramitru, Marcel Chir­noa­gă, Şerban Cioculescu, Ilie Constantin, Dinu Cocea, Radu Cosaşu, Tamara Cre­ţu­lescu, Ştefan Augustin Doinaş, Nicolae Dra­goş, Tudor Gheorghe, Mircea Radu Iacoban, Ion Marinescu, Teodor Mazilu, Aurel Dragoş Munteanu, Virgil Ogăşanu, Oc­tavian Paler, Amza Pellea, Irina Petrescu, Florian Pittiş, D.R. Popescu, Cornel Regman, Dinu Să­ra­ru, Ion Sălişteanu, Eugen Simion, Marin Sorescu, G. Stă­nescu, Corneliu Ştefanache, Constantin Vişan. (...)".


MĂRTURII: O GURĂ DE AER PROASPĂT
"Când am auzit prima oară de cenaclu eram la liceu. Asta se întâmpla prin 1981. Primul spectacol la care am participat cu prietenii mei a avut loc la Sala Polivalentă. Ţin minte că era o atmosferă electrizantă, o manifestare de tineri mai liberă, într-o epocă de reprimare comunistă. Eram profund impresionată de momentele în care artiştii folk interpretau. De la acea seară am rămas cu o impresie contradictorie, era ceva nou, interesant, dar parcă la un moment dat se depăşeau nişte limite de suportabilitate."
Elena Dumitriu - 47 de ani, spectator


MĂRTURII: VERSUL HRĂNEA SUFLETUL
"De fiecare dată când Cenaclul venea la Polivalentă participam. În momentul în care s-a mutat pe stadion, nu am mai simţit aproape actanţii. Am început să ascult emisiu­nea lui la ra­dio, înregistram pe magnetofon, făceam colaje, puneam melodiile pe care le îndrăgeam cel mai mult, at­mosfera era mai intimă, dacă mai erau şi doi-trei prieteni şi ascultam în grup era mai plă­cut decât pe stadion. Melodiile, versurile parcă erau scrise special pentru noi, tinerii acelor vremuri. Când avea de spus ceva, Păunescu nu stătea pe gânduri".
Eleonora Enache - 49 de ani, spectator
Citeşte mai multe despre:   editie de colectie

Serviciul de email marketing furnizat de