x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Nu mă simt vinovat

0
Autor: Cristina Ologeanu 16 Ian 2005 - 00:00
Nu mă simt vinovat /Arhiva lui Nicu Alifantis


Nicu Alifantis a fost arătat cu degetul pentru că a cântat "Trăiască România". El susţine că este doar un cântec despre ţară.



A debutat în Cenaclul Fla­căra în '74, adus pe scenă de prietenii săi Gelu Colceag şi Gabi Encec. A fost dragoste la prima vedere din partea publicului. Era în armată pe atunci, iar succesul la public l-a determinat să mai sară gardul unităţii militare pentru a participa la spectacole. Drept urmare, de câteva ori a primit zile de de arest. "Aveam un caporal oltean pe care, ţin minte şi acum, Deliu îl che­ma. De câte ori mă vedea mă lua pe un ton ironic: «A venit domnul artist...»", povesteşte, amuzat, Nicu Alifantis. Cân­tă­reţul nu a prins perioada în care spectacolele durau mai puţin de patru ore. "În '75 a urmat un turneu foarte lung pe Litoral şi, practic, de acolo a început nebunia. Deja se cânta pe stadioane". Încă nu se punea problema im­punerii anumitor poeţi, ori a interpretării unor piese. Abia mai încolo, uşor-uşor, s-au schimbat lucrurile. "Eu am prins şi perioada în care el era mult mai deschis în ceea ce priveşte poezia românească şi străină. Eu am cântat, de exemplu, o traducere după Edgar Allan Poe şi o alta după Esenin".

ÎNTRE CIOCAN ŞI NICOVALĂ. Dragostea pentru teatru şi-a spus cuvântul. Astfel că, în '79, Dinu Săraru l-a angajat pe Nicu Alifantis la Teatrul Mic. Chiar dacă Adrian Păunescu voia să ştie ce fac oamenii lui şi în afara spectacolelor, Alifantis nu "i-a dat raportul". "Nu aveam de ce să-i cer voie lui Păunescu să fac una sau alta în timpul meu liber. Existau nişte oameni, printre care şi eu, care căpătaseră un statut privilegiat de seniori ai cenaclului." Cu timpul, însă, Alifantis nu a mai reuşit să facă faţă celor două activităţi. "Eu deja eram între ciocan şi nicovală, pentru că Dinu Săraru şi Păunescu erau foarte buni prieteni. Săraru îmi spunea: «Tu vii la mine, la teatru! Mai lasă-l în pace pe Păunescu!», iar Păunescu îmi zicea: «Tu vino la cenaclu şi lasă că vorbesc eu cu Săraru»!". A fost chiar o perioadă în care Păunescu şi Săraru au avut discuţii aprinse. Fiecare îl voia pe Alifantis în ograda sa. "Atunci m-am gândit că oamenii ăştia se ştiu de foarte multă vreme şi vin eu să le stric relaţia. Drept pentru care m-am retras din cenaclu. La început Păunescu mi-a spus «Foarte bine, pleacă!». După care, prin diverse persoane, începuse să mă recheme în cenaclu. Eu mi-am călcat pe inimă şi am revenit". Însă de prin '79 s-a rărit prezenţa sa la cenaclu. Asta până în '81, când a părăsit definitiv cenaclul.


CASĂ, DULCE CASĂ. Pe lângă faptul că era sever cu membrii cenaclului, Adrian Păunescu era în stare să îşi dea şi haina de pe el pentru a-i ajuta. Nicu Alifantis se numără şi el printre cei cărora fondatorul cenaclului i-a întins o mână de ajutor. "Eu am venit de la Brăila şi nu aveam casă în Bucureşti, astfel că am locuit prin diverse locuri cu chirie. Au fost doi oameni care m-au ajutat foarte tare. Pe de-o parte, Dinu Săraru, care m-a angajat la Teatrul Mic în condiţiile în care nu puteai fi angajat in Capitală dacă nu aveai buletin de Bucureşti şi nu puteai primi buletin de Bucureşti dacă nu aveai casă şi slujbă aici. Săraru a reuşit să mă angajeze, probabil pe un considerent că se mergea pe un program dedicat tineretului." În '80, Alifantis l-a prins pe Păunescu într-o pasă bună, când avea chef de vorbă. "Prin­tre altele, i-am spus că dormeam într-o cabină la teatru. Pe semne că l-a impresionat chestia asta. Nu mi-a spus că face sau că drege el pentru mine". Într-o bună zi, cântăreţul a primit un telefon de la Primărie şi a fost chemat să îşi ia aprobarea pentru casă. "Ştiam că trebuie să depun în prealabil o cerere pentru casă, ceea ce eu nu făcu­sem. L-am întrebat pe funcţionarul ăla ce şi cum. «Păi, a sunat tovarăşul Pău­nescu şi s-a rezolvat»."

CÂNTEC PENTRU PA­TRIE. Pen­tru Nicu Ali­fantis, apartenenţa sa la Cenaclul Fla­căra a fost un lucru bun. "Am căpă­tat o experienţă foarte mare. Mă simt cu sufletul împăcat că nu am făcut compromisuri. Iar dacă cineva se gândeşte să se lege de mine că, vezi Doamne, am scris muzi­ca pentru acel cântec cu «Trăiască România», poate să se lege bine mersi, pentru că nu mă interesează. Cântecul a avut un succes uriaş, a ajuns hit naţional. Devenise un soi de cântec din patrimoniul mişcării. Eu nu mă simt vinovat cu acest cântec pentru că, în primul rând, ideea de a-ţi cânta ţara mi se pare absolut firească şi normală."
Citeşte mai multe despre:   editie de colectie

Serviciul de email marketing furnizat de