Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ajuns în spaţiu, Prunariu a constatat că braţul lung al politicii se întindea până sus, în ceruri. Chiar şi acolo secretomania comunistă era la fel de vigilentă ca aici, pe Pământ. Iar asta se întâmpla după ce în "Oraşul Stelelor" a simţit răceala relaţiilor "frăţeşti" româno-sovietice.
Odată ajunşi în spaţiu, cosmonauţii depind de calităţile lor personale, dobândite în mii şi mii de ore de antrenamente extrem de complexe. Dar, în aceeaşi măsură, depind şi de instrucţiunile primite de la operatorii din punctul de comandă, care îi ghidează în orice împrejurări, inclusiv în cele extrem de dificile.
Cum se ţinea legătura cu specialiştii de la sol? Dumitru Prunariu îşi aminteşte şi acum, în amănunt, toate acele proceduri. "Era ceva mai complicat. Existau sistemele de telemetrie care, într-un timp rezonabil, puteau să sesizeze orice deficienţă sau problemă care ar fi putut să apară. În schimb, legătură radio nu aveam tot timpul. Acum navele cosmice au legături permanente cu staţiile de la sol. Şi există foarte mulţi sateliţi-releu, care transmit informaţiile la bază, fie la Moscova, în cazul navelor ruseşti, fie la Houston, în cazul misiunilor americane.
Pe atunci, la începutul anilor ’80, situaţia era însă cu totul alta. Deasupra Americii nu aveam voie să transmitem absolut nimic. La fel şi deasupra Pacificului. Motivul era unul simplu, conform cu situaţia politică a vremii: pentru că semnalul putea fi interceptat, iar sovieticii nu voiau ca adversarii americani să ştie ce transmitem. Este drept că pe atunci comunicaţiile erau codificate, dar în acelaşi timp existau şi tot felul de sisteme de decodificare. Erau reguli pe care ei le-au impus acolo sus, în spaţiu.
Alte reguli au existat şi jos în timpul anilor de instrucţie petrecuţi în «Oraşul Stelar». Astea erau regulile lor. Eram acasă la ei, lucram împreună şi sub coordonarea lor. Dar în acelaşi timp trebuia să răspundem şi în faţa şefilor de acasă. Periodic, la fiecare două săptămâni, mergeam la ambasada noastră de la Moscova. Acolo ni se spunea ce mai este nou prin ţară, iar uneori primeam instrucţiuni privitoare la modul în care trebuia să reacţionăm în anumite ocazii.
Era vorba mai ales despre situaţii de natură politică. Spre exemplu, în perioada în care am fost eu acolo, în decembrie 1979 ruşii au intrat în Afganistan. La scurt timp după acel eveniment, au convocat o şedinţă de partid cu toţi străinii aflaţi în centrul de pregătire al cosmonauţilor. Prin asta urmăreau să explice motivele politice pentru care armata sovietică intrase în acea ţară şi solicitau adeziunea tuturor la acţiunea lor militară. Imediat, noi am sunat la ambasadă şi am spus despre acţiunea asta care urma să aibă loc. Ni s-a spus clar: Nu participaţi la absolut nimic. Contractul cu ei este strict pe probleme profesionale. Aşa că nu ne-am dus. Am fost singurii dintre socialiştii aflaţi la pregătire care nu ne-am dus la întrunire. După asta, timp de vreo trei zile, toţi s-au uitat la noi ca la nişte duşmani. Când, totuşi, ne vorbeau, încercau să ne convingă: «Intră imperialismul dacă nu intrăm noi. Am fost obligaţi să intervenim». Apoi, şi-au adus aminte şi de Cehoslovacia, de anul 1968. Uite aşa, devenisem pentru ei un soi de «prieteni condiţionaţi», nişte «oi gri» printre «oile albe» din celelalte ţări socialiste. Ei, eram în plin «război rece» care, de fapt, era foarte rece, de-a dreptul «îngheţat». Iar «războiul rece» de pe Pământ se prelungise şi în spaţiul cosmic."
De fapt, încă de la începuturile sale, "cursa" pentru cucerirea spaţiului cosmic a fost o cursă a orgoliilor şi un război al serviciilor de propagandă în cursul căruia URSS şi SUA se dădeau peste cap să demonstreze lumii că sunt adevărata forţă conducătoare a unei lumi divizate în două mari "blocuri" politico-militare.
Chiar şi aflat acolo, sus, în spaţiu, Prunariu a avut ocazia să vadă cu ochii lui ce înseamnă "războiul rece". "Îmi aduc aminte de o întâmplare ciudată. Kovalionok era comandantul complexului orbital «Soyuz T4, Saliut 6, Soyuz 40». Erau deci trei obiecte cosmice cuplate. Era laboratorul spaţial Saliut 6, era Sayuz T4, nava cosmică a echipajului principal, cu care veniseră ei la 12 martie. Între timp, ei fuseseră vizitaţi de echipajul ruso-mongol, după care veniserăm noi. La un moment dat, prin a treia sau a patra zi de la sosirea noastră, cam pe la ora şapte seara, admirând orizontul terestru printr-unul din hublouri, am văzut o dâră albă ce pornea de undeva de pe orizont şi se pierdea în spaţiu. Imediat am pus mâna pe aparatul de fotografiat, aveam un Praktica, şi am început să fac poze. Apoi i-am chemat şi pe ceilalţi: «Băieţi, am văzut ceva interesant». S-au uitat şi ei şi apoi s-au instalat în faţa hubloului şi au început să analizeze vizual fenomenul. Kovalionok, care era un tip aşa, mai băţos, a izbucnit: «Sigur, americanii au avut o lansare şi noi nu ştim nimic. Ne-am fi putut ciocni cu ei aici în cosmos. Cine ştie ce s-a întâmplat!?». Zburam deasupra Angliei dinspre sud-vest spre nord-est. Imaginea dârei era cam la 20 de grade stânga de direcţia noastră de zbor şi se vedea pe orizont, adică la aproximativ 2.000 de km de verticala locului nostru. Luând harta şi explicându-le colegilor calculele mele i-am lăsat să deducă singuri locul lansarii. Închipuiţi-vă că nu era altul decât nordul îngheţat al URSS, acolo unde se aflau submarinele lor nucleare dotate cu rachete balistice. Deci nu erau americanii, erau sovieticii.
Ciocu’ mic!
Din acel moment toţi au tăcut mâlc şi nu au mai pomenit absolut nimic despre incident. La revenirea în aceeaşi poziţie pe orbită, după aproape o oră şi jumătate, am revăzut aceeaşi urmă, dar de astă dată era stratificată şi secţionată. Atunci ruşii au scos un aparat pe care nu-l mai văzusem niciodată. O chestie dotată cu o rolă mare care se învârtea foarte repede. Singurul civil de acolo era Savinih. L-am întrebat ce este acela, iar el mi-a răspuns: «Aparatul Psi». Când l-am întrebat ce fel de aparat este el mi-a răspuns: «Asta nu este pentru tine, dar filmează foarte repede, pe peliculă lată». Când Kovalionok a auzit că Savinih mi-a zis mie despre aparatul Psi, i-a spus doar «Vitea!», rostit apăsat, chiar ameninţător, iar colegul a tăcut mâlc. Deci aparatul ăla era doar al lor şi nimeni din echipajele străine nu trebuia să ştie despre el. Am mai văzut dâra aceea şi la a treia rotaţie: era şi mai stratificată. Eu am făcut fotografii la fiecare rotaţie. Ceva mai târziu am aflat că, aproape sigur, a fost o rachetă sovietică, lansată de pe un submarin din Oceanul Îngheţat de Nord. Dâra de condensare se vedea foarte clar, iar racheta se ducea undeva în spaţiul cosmic. Nu ştiu unde. Aşadar era de-a lor. Am raportat la sol. Singurul răspuns a fost: «Am luat cunoştinţă». În rest nimic, cei de la sol au tăcut mâlc. Şi nici cei de pe staţie nu au comentat în vreun fel.
Prin 1986, Kovalionok a vizitat România. Cu acea ocazie l-am invitat să ţină o conferinţă la Politehnică şi printre altele, el a vorbit şi despre acea întâmplare ciudată. Oaspetele a spus că, datorită observaţiilor şi fotografiilor făcute de noi în cosmos, specialiştii au elaborat o nouă teorie despre vânturile cosmice, care apar în straturile înalte ale atmosferei. Dar acum s-a putut determina clar cu ce viteză se propagă, pe ce distanţă şi în ce mod se produc. Practic, descoperirea asta am făcut-o eu. Eu i-am chemat la hublou, am făcut fotografiile, iar ei au filmat cu aparatul lor. A fost o investigaţie ştiinţifică neprevăzută în program. Nici nu avea cum să fie. Noi nu ştiam nimic de lansarea acelei rachete şi nu planificasem studierea urmelor lăsate de ea. Ulterior, în anii care au trecut, nu am avut nici un semnal care să ateste că mi s-ar fi atribuit şi mie vreun rol, cât de mic, în acea descoperire. Nici mie, nici colegilor de echipaj. Totul s-a înregistrat sub forma: «În timpul zborului s-a înregistrat fenomenul care a dus la descoperire. Asta este! Aşa se scrie uneori istoria ştiinţei»."
"Hrăneşte maimuţa!"
Specialiştii ruşi au recunoscut oficial că Prunariu a fost singurul cosmonaut non-sovietic care a obţinut calificative maxime şi şi-a îndeplinit integral programul de cercetări stabilit cu mult timp înainte. Cu toate acestea, aici acasă, a circulat un banc privitor la mâinile românului înroşite de nuiaua cu ajutorul căreia rusul l-ar fi împiedicat să atingă comenzile staţiei. Plin de umor, Prunariu ne-a povestit că acest tip de banc a circulat în toate ţările socialiste care au trimis oameni în spaţiu. Indiferent că a fost vorba de cosmonautul ungur, ceh ori cel neamţ din RDG, bancurile spuse de compatrioţii lor i-au făcut să "beneficieze" de acelaşi tratament represiv. "Am să vă spun bancul similar al cărui protagonist a fost cosmonautul cubanez. Acum, aproape nimeni nu-şi mai aminteşte că acesta a fost primul om de culoare care a ajuns în cosmos. Însă chiar compatrioţii lui au lansat un banc, pe care ni l-a povestit el însuşi, la un congres. Este vorba despre planul de zbor al misiunii la care el a luat parte, plan în cadrul căruia cele mai multe activităţi ştiinţifice sau legate de pilotarea navei cosmice urmau să fie executate de cosmonautul cubanez de culoare. În schimb, cosmonautul rus avea de îndeplinit un singur ordin: «Ia banana, hrăneşte maimuţa»."
Citiţi toate articolele Ediţiei de colecţie a Jurnalului Naţional - România în odiseea spaţială
