x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Potcovi-te-ar norocul!

0
27 Feb 2005 - 00:00

POTCOVARUL
Il cheama Dumitru Parmac si e singurul potcovar din Babadag. La 74 de ani, e fericit si sanatos. Munceste de la 14 ani, a pus umarul la ridicarea fiecarui bloc din Babadag si n-a fost cal din oras pe care sa nu-l potcoveasca.

CARMEN PLESA

La 74 de ani, mesterul Dumitru Parmac manuieste ciocanul ca un tinerel
La 14 ani, a intrat ucenic la Dobre Feraru. Si era atat de indemanatic, ca l-a furat Costica Ignat, din Satul Nou. Si la Costica a ramas ucenic. Radeau unii si altii ca e argat la stapan, dar lui nu-i pasa. Nu era unul sa i-o ia inainte, la meserie. Stapanul dormea in pat, el pe jos. Trei ani a fost ucenic, fara simbrie. Daca strica vreo scula, mesterul Ignat il spunea mamei, si mama platea cu bani din buzunarul ei. Dupa un an si jumatate de ucenicie, a inceput sa lege carute. Si ce carute erau pe vremea aceea!... "Veneau oamenii tocmai din Delta sa-si faca o caruta. Erau atunci carute de fala, de dus la vreun hram, sa te vada lumea. Pentru una, plateai cu banii pe care-i luai pe un hectar de pamant sau pe doi cai. Erau frumos pictate si trebuiau sa «cante» din roti, ca sa fie auzite cat mai de departe. Sa-ti faci reclama cu ea. Azi lumea isi pune roti de cauciuc si vor sa nu scoata nici un sunet caruta, ca sa nu-i dea de gol cand se duc la furat", spune cu necaz Dumitru Parmac...

UNICUL. E singurul potcovar din Babadag. De fapt, e mester priceput la toate: stie fierarie, dulgherie, taie geamuri, sudeaza... In atelierul de langa casa, foalele se umfla, sar scantei peste tot. Mesterul ridica ciocanul de parca ar avea 20 de ani. "Poc, poc" si potcoava isi arata unul dintre capete. Bucata de fier se intoarce iar in foc. Din metalul inrosit, bine strunit de ciocan, a iesit si celalalt capat. Si iar in foc. Ciocanul loveste mai furios, iar gaurile apar una cate una in potcoava care asteapta sa fie potrivita pe copita vreunui cal din imprejurimi.

Sub mainile pricepute, fierul inrosit ia forma de potcoava

Dumitru Parmac are acum 74 de ani si necazul lui e ca nimeni nu vrea sa-l urmeze, sa-i invete mestesugul. Dar e fericit ca sunt oameni care ii mai admira arta: au venit cativa tineri si i-au cerut roti facute pe vremuri, pentru un muzeu de la Zebil.

MESERIE GREA. Pe vremea cand lucra la CAP, avea cate 4-5 ucenici. Plecau, faceau armata, dar cand se intorceau preferau sa se apuce de altceva: mecanic, tractorist. Nu ca n-ar fi fost nevoie de fierar, dar asta e meseria grea, putini rezista.

De la CAP a plecat la constructii. Nu exista bloc din Babadag la care sa nu fi pus umarul mesterul Parmac. A lucrat si ca fierar betonist, si ca dulgher.... Dar ce n-a lucrat! In cateva ore prindea un nou mestesug. De la constructii a iesit la pensie. Dar parca se poate trai din pensie. Si chiar daca s-ar putea trai, n-are mesterul Parmac chef sa stea sa se uite la televizor. "Munca ma tine sanatos", ne asigura mesterul. Si-apoi, ii place sa sara in ajutorul oamenilor. Unuia ii taie un geam, altuia ii sudeaza ceva, ca in oras nu prea are cine sa faca din astea. "Hai, ia si fa-ti treaba si mai vedem", il linisteste mesterul pe cate unul care nu are cu ce sa plateasca.

Cand e munca la camp in toi, potcoveste cate 4-5 cai intr-o luna. Dar sunt si luni in care nu apare nici un cal la poarta. E scump de potcovit. Un kilogram de fier costa 36.000 de lei. Si dintr-un kilogram ies doua potcoave. Apoi mai sunt carbunii - greu de gasit de cand nu mai merge fabrica de zahar din oras. Asa ca o potcoava costa - fierul, munca mesterului si montatul - 50.000 de lei.

Tare ar vrea mesterul Parmac sa aiba pe langa el un ucenic! Dar nu se ingramadeste nimeni. A chemat cativa tineri, dar acestia ii cer bani - 3 milioane pe luna. Si sa-i si invete meserie.

Un turc mai saracut, aproape un copil, il mai ajuta pe mester. Scoate si el de o paine.

Potcoavele le-au purtat noroc Victoriei si lui Dumitru Parmac

DRAGOSTEA. Tanti Victorita, sotia mesterului, e numai un zambet. Se invarte repede, ca o tinerica, si nu-l scapa pe mester din ochi. Ca doar din dragoste s-au luat.

O vedea in fiecare zi la cismea, cand ea venea sa incarce butoaiele cu apa pentru animale. Trei butoaie pe zi. Si tare i-a mai cazut draga Victorita. A tot pandit-o o vreme, iar intr-o zi a indraznit chiar sa o conduca pana in deal. N-a trecut mult si Victorita s-a pomenit cu petitori la poarta.

"Il iei tu pe potcovarul ala? Toata ziua umbla murdar. N-ai vazut ce negru e? Te uiti tu, fata frumoasa, la el?", ii spuneau cei din jur. "Ba eu il iau, ca si pamantul e negru, dar painea din el iese alba", s-a infuriat dragostea in Victorita. Si s-au luat. "Am avut noroc. Ca am pornit la drum de la ac fara ata. Si ne-am facut casa mare si frumoasa, ne-am luat masina. Baiatul l-am trimis la studii. Avem si un nepot. E student. Muncim doua hectare de pamant, din patru cate avem. Si suntem amandoi sanatosi", triumfa Victoria Parmac, fericita ca n-a dat ascultare gurilor rele cand era tanara. "Imi aducea martisoare, imi aducea flori. Intotdeauna era atent. Sa nu credeti ca acum, ca suntem batrani, e altfel. Si nu ma supar ca murdareste asa tare hainele. Pai mansetele lui trebuie sa le spal intai la mana, pana le scot fata cat de cat, si dupa aia le bag de doua ori la masina. Dar parca asta conteaza", zambeste bland tanti Victorita, sub semnul potcoavelor pe care le mestereste cu atata drag omul pe care-l iubeste de-o viata.

Te casatoresti tu cu potcovarul ala? Toata ziua umbla murdar. N-ai vazut ce negru e? Te uiti tu, fata frumoasa, la el?.... Ba eu il iau, ca si pamantul e negru, dar painea din el iese alba! - Victoria Parmac, sotia potcovarului

"Am avut noroc. Ca am pornit la drum de la ac fara ata. Si ne-am facut casa mare si frumoasa, ne-am luat masina. Baiatul l-am trimis la studii. Avem si un nepot. E student. Muncim doua hectare de pamant din patru cate avem. Si suntem amandoi sanatosi"Victoria Parmac, sotia potcovarului

TE FERESTE DE DUHURILE RELE

Potcoava, unul din motivele care apar cel mai des ca martisor, este privita ca un talisman aducator de noroc. Din batrani, se spune ca o potcoava te apara de vrajitoare si de duhuri rele. Daca vei gasi o potcoava, trebuie sa urmezi un anumit ritual ca sa atragi norocul asupra ta. Iei potcoava cu mana dreapta, scuipi pe unul din capetele potcoavei si-ti pui o dorinta. Apoi trebuie sa arunci potcoava peste umarul stang, fara sa te uiti inapoi, sa vezi unde cade aceasta. Daca pui o potcoava deasupra usii de la intrarea in casa, trebuie sa ai grija ca aceasta sa aiba capetele ridicate in sus. Altfel aduce ghinion.

Imi aducea martisoare, imi aducea flori. Intotdeauna era atent. Sa nu credeti ca acum, ca suntem batrani, e altfel. Si nu ma supar ca murdareste asa tare hainele. Pai, mansetele lui trebuie sa le spal intai la mana, pana le scot fata cat de cat, si dupa aia le bag de doua ori la masina. Dar parca asta conteaza Victoria Parmac, sotia potcovarului

O ECLIPSA DE PE VREMEA DACILOR

Legenda martisorului e legata si de o eclipsa de Soare, din vremea ocupatiei romane din Dacia. Soarele a coborat sub forma unui fecior intr-un sat. Un zmeu care-l pandise l-a rapit dintre oameni si l-a inchis intr-un loc intunecat. Cu el, a pierit si zambetul lumii. Intr-o zi, un voinic s-a dus sa-l infrunte pe zmeu, ca sa elibereze soarele. Drumul lui a durat trei anotimpuri: vara, toamna, iarna. Cand l-a gasit pe zmeu, s-a luptat cu el trei zile si l-a doborat. Cu ultimele puteri, voinicul a eliberat Soarele. Acesta s-a ridicat pe cer. Natura a reinviat, lumea a inceput sa zambeasca. Dar viteazul, ranit, nu a apucat sa se mai bucure de primavara. Sangele cald din rani i s-a scurs in zapada. Pe cand aceasta se topea, rasareau ghiocei.

ARUNCAT IN INALTUL CERULUI

In Dobrogea, spune Maria Bocse in "Martisorul in traditia romaneasca", martisorul se purta pana la venirea berzelor, apoi era aruncat spre inaltul cerului, ca norocul sa fie "mare si inaripat". In satele Transilvaniei, martisorul rosu-alb din lana se agata la porti, ferestre, la coarnele animalelor, la strungile oilor, la tortile galetilor, pentru indepartarea deochiului, a spiritelor malefice, pentru invocarea vietii, a puterii regeneratoare.

APA-MINUNE DE PE FRUNZELE FRAGILOR

Bihorenii, potrivit lucrarii "Martisorul in traditia romaneasca", credeau ca insasi apa de ploaie adunata de 1 Martie sau din Zilele Babelor te face frumos si sanatos. In Banat se obisnuia ca fetele sa adune stropii de apa sau nea de pe frunzele fragilor din padure. Cu aceasta apa isi spalau obrajii, in timp ce rosteau descantecul "Drogobetelui de dragoste": "Floare de fraga/ Din luna lui Mart/ La toata lumea sa fiu draga/ Uraciunile sa le desparti".
Citeşte mai multe despre:   editie de colectie,   parmac,   potcoava,   mesterul

Serviciul de email marketing furnizat de