Povestile Jilavei

Este cumplit sa faci o documentare despre Jilava condamnatilor la moarte. Risti neputiinta de a descrie suferintele detinutilor.

Poetul Andrei Ciurunga a ajuns la Jilava in iunie 1951. In cartea sa - "Memorii optimiste" - a povestit "experienta" legata de "Fortul 13", dar si istoria acestuia: "Jilava a facut parte din centura de fortificatii a Capitalei, inceputa secolul trecut (sec. al XIX-lea, n.n.) de un inginer belgian. Nefolosita vreodata pentru scopul sau initial, aceasta constructie subterana a fost transformata in inchisoare - cea mai cumplita ca asezare si conditii de viata - si preluata ca atare de regimul de dupa 23 august 1944. Insasi denumirea acestei grozavenii subpamantesti ii arata caracteristica principala: o umezeala permanenta imbiba peretii celulelor, ca sa nu mai spun ca, in cate o carcera de beton fara nici o fereastra, numita «neagra», erau bagati, goi-goluti, detinutii recalcitranti, iar pe jos se turna cate o galeata cu apa spre a completa opera distructiva a zidurilor de pe care se scurgeau siroaiele permanent."

"LA SOSIRE". Generalul Ion Eremia a lasat in "memorialul" sau de inchisoare - "Insula Robinson" - marturii despre "rolul" Jilavei in sistemul penitenciar - acela de punct terminus al condamnatilor la moarte. Prima executie "de rasunet" din Valea Piersicilor - locul destinat executiilor - , ceruta si realizata de regimul procomunist, a fost cea a maresalului Ion Antonescu (1 iunie 1946).

Eremia, unul dintre generalii care, dupa cum a recunoscut, au sustinut regimul pro-sovietic si au participat la sovietizarea Armatei romane, a fost acuzat de "tradare de patrie" si incarcerat la Jilava in 1959. Avea sa afle inca de la sosire ce ascundeau zidurile Fortului: "Am intrat pe poarta si am dat intr-o curte pietruita cu lespezi vinete, in care se afla o cazarma cu mai multe cladiri cu ferestre mascate de obloane. Aici se desfasura o scena demna de pana lui Dante Alighieri. Douazeci de brute, asezate fata in fata, pe doua randuri, la intrarea in inchisoare, tineau deasupra capului niste bate noduroase, formand un fel de bolta de portic gotic si asteptau cu fete vesele trecerea pe sub furcile caudine a unui convoi de aratari cu fete cadaverice si trupuri scheletice, care se apropiau de ei." Pentru a-l "introduce" in atmosfera inchisorii, gardianul care-l insotea i-a oferit "lamuriri": "Astia-s musterii celulei zero, ma, si, inainte de a fi izicutati, is priponiti in lanturi la zero pana le vine raspunsul la cererea de gratiere. O sa vezi tu acum ce papara le-a pregatit baietii nostri. Casca bine ochii, ca sa nu calci si tu pe urmele lor!"

FARA DISCRIMINARE DUPA GRATII. Nicolae Margineanu (1905-1980) si-a inceput cariera ca asistent la catedra de psihologie a Universitatii din Cluj. In 1932, ca bursier "Rockefeller", a urmat un stagiu de cercetare in Statele Unite, iar peste doi ani, in Anglia. In 1948 insa, acuzatia de "inata tradare" si condamnarea la 25 de ani de inchisoare au pus capat carierei sale universitare. A executat 16 ani si doua luni. In cartea cu amintiri "Amfiteatre si inchisori", Margineanu marturiseste ca "vinile" din dosarul sau de inculpat au fost inventate din ordinul lui Visinski. "Scopul" URSS era sa demonstreze "amestecul" anglo-americanilor in problemele interne ale Romaniei.

La Jilava a fost trimis in noiembrie 1949. "Am nimerit in celula 20. In camera erau doua randuri de priciuri suprapuse din scanduri pe care dormeau 19 detinuti. Paturi nu aveau si nici saltele, deoarece cei din camera nu erau condamnati si aveau hainele proprii. (…) La plimbare eram scosi o data pe saptamana. Am asteptat-o cu dor, caci frig era si in camera. Afara era si zapada. A fost prima plimbare dupa un an si jumatate, iar de aerul curat aproape ca m-am imbatat."

Regimul de detentie al Jilavei era la fel de greu atat pentru barbati, cat si pentru femeile si minorii care ajungeau aici. Printre personajele feminine celebre care au populat celulele Jilavei s-a numarat si Monica Sevianu, condamnata la moarte pentru jaful de la Banca Nationala (1959), pedeapsa comutata la temnita pe viata. Din marturiile lasate dupa eliberarea sa, produsa ca urmare a amnistiei din 1964, aflam amanunte despre ce insemna viata unei detinute care a cunoscut Jilava in mai multe randuri: "Stau pe patul de fier, fara saltea. Muchii taioase. Tacere. Mi-e cam foame. Azi, desigur, nu sunt inca in portie. (…) O musca imi zumzaie pe la ureche. Mustele Jilavei. Roiurile lipicioase, raspanditoare de dezinterie. Am ucis sute. (…) Zanganit de gamele, soapte. (…) Masa de seara. E ceva lipicios, dulceag, cam gretos. E ultimul fel de mancare cu care m-am deprins. Unele nu se deprind niciodata. Seara, in loc de masa, rod ultima fractiune, pastrata cu grija, a portiei de paine - 150 de grame pe zi. Sau turta de malai, pastrata de la pranz. Calda e buna. Rece e indesata si inecacioasa."

"Cortegiul Sacrificatilor" a fost sculptat de Ion Vlad, la Sighet in memoria tuturor victimelor regimului communist

"TEHNICI" DE SUPRAVIETUIRE. Scriitorul Horia Stanca si-a luat doctoratul in drept in 1935, continuandu-si si activitatea jurnalistica inceputa in 1930. In timpul razboiului a participat la bataliile din Crimeea (1941-1942). Revenit de pe front, a fost trimis ca atasat de presa la Legatia romana din Berlin. Incepand cu 1945, Stanca a intrat in vizorul noilor autoritati "democrate" ca "dusman al poporului". In 1952 a "cunoscut" Jilava. "Lasat singur, isi aminteste scriitorul, in prima noapte intr-o celula fara pat, cu cateva paie pe jos si fara sa pot inchide un ochi, mi-am trecut intreaga viata pe dinainte, cautand sa gasesc in constiinta mea o cat de marunta justificare a «retinerii» mele. Dar toate scrutarile prin adancul ei nu-mi dadeau raspunsul potrivit." In-cercand sa supravietuiasca insa cu mintea intreaga, asemeni miilor de camarazi intr-ale suferintei, Stanca a inceput sa tina conferinte "de culturalizare". "Nu puteai spune fleacuri unei asistente de 40 de oameni inghesuiti pe priciuri, doritori sa afle si altceva decat eternele lamentatii, aici cu desavarsire inutile. (…) Am prezentat in general numai teme de cultura, in special de ordin literar, fie despre nuvela romaneasca, fie despre poezia moderna, aceasta cu exemplificari - memoria imi era inca proaspata - din Arghezi, din Blaga si din altii. (…) Vorbind despre romanul romanesc si avand printre auditori pe sergentul paznic cocotat in fereastra fara geamuri, acesta m-a intrerupt in toiul expunerii cu intrebarea inoportuna: «Ma, da’ tu despre Caragiale nu spui nimic?»."

"Jilava a facut parte din centura de fortificatii a Capitalei, inceputa secolul trecut (sec. al XIX-lea - n.n.) de un inginer belgian. Nefolosita vreodata pentru scopul sau initial, aceasta constructie subterana a fost transformata in inchisoare - cea mai cumplita ca asezare si conditii de viata si preluata ca atare de regimul de dupa 23 august 1944" - Andrei Ciurunga

CAMERA ZERO - DE SACRIFICIU George S. Ungureanu a descris in 1995 in revista Memoria ce insemna "camera zero" a Jilavei: "Cand se vorbeste despre Camera Zero de la Jilava, s-ar putea crede ca este o camera de odihna, ca cele de prin internate si camine. Camera Zero se poate compara cu un grajd de abator, unde sunt tinute vitele inainte de sacrificare. In timpul dictaturii comuniste, cei adusi in aceasta camera erau tratati la fel ca vitele pana le venea randul sa fie impuscati. Sub regimul totalitar, incepand cu deceniul cinci al acestui veac, Camera Zero n-a fost niciodata libera, calaii si-au facut planul din plin". DETINUTELE FEMEI IN INFERNUL JILAVEI In cartea sa de convorbiri cu Lavinia Betea - "Am facut Jilava in pantofi de vara" - , Ioana Berindei a povestit despre viata din inchisorile prin care a trecut. Cele mai grele conditii si inumane umilinte le-a suportat la Jilava: "La un dus, o militianca ne lovea cu batul cu care se ducea hardaul. Eu, care eram insarcinata, am scos burta in fata si ea a ramas cu batul in aer. Seara, fetele erau invinetite pe solduri, pe spate". Ca raspuns la umilintele suportate, detinutele au refuzat mancarea. "Si a venit Maromet. Directorul. Balbait. Si ne-a spus: «Dudumnezeii mamii voastre de… bandite! Ati vrut sa fiti menestrese toate! Menestrese! Acuma va impusc. De ce nu mancati?». La riposta detinutelor, decise sa intre in greva foamei, temutul Maromet s-a calmat: «Va rog sa primiti mancarea si de maine n-o s-o mai aveti pe aceasta militianca la voi.» (…) Ce alte umilinte? Trebuia sa scoti tineta - o varsam intr-un sant. Si trebuia sa miscam rahatul cu niste lopeti, ca mizeria sa treaca pe sub gard, unde erau barbatii." SE MUREA SI DE FOAME Una dintre metodele de exterminare sau de tortura practicate de toate regimurile comuniste a fost infometarea. Sistemul penitenciar romanesc nu a constituit o exceptie. Poetul Andrei Ciurunga, incarcerat la Jilava, a povestit cum foamea i-a ucis cativa dintre camarazii de suferinta: "Intr-o buna zi, plimbarea obisnuita s-a suspendat: ni se adusesera in curte zeci de saci de cartofi pe care trebuia sa-i sortam. Unii dintre noi, cei mai flamanzi, au mancat atunci cartofi cruzi «la discretie», s-au imbolnavit grav, iar doi au si decedat".