Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Întinsă peste vremuri şi ţări, istoria multimilenară a rachetei a inclus şi spaţiul românesc. Mai mult decât atât, de pe meleagurile noastre provine o perfecţionare care a transformat străvechea "fuzee" în actualul vehicul cosmic.
14mai 1981. Ceasurile de la Bucureşti arătau ora 20 16’38’’. Precizia matematică a consemnării corespunde unui eveniment excepţional: de pe Platforma nr. 17 a cosmodromului Baikonur, astronava Soiuz – 40 pornea într-o nouă misiune cosmică internaţională.
Plasată la câteva zeci de metri înălţime, în vârful rachetei purtătoare, capsula spaţială avea la bord un echipaj compus din doi oameni. Unul dintre ei era colonelul rus Leonid Ivanovici Popov, un veritabil "lup spaţial" care avea deja la activ un record absolut: 185 de zile şi nopţi în spaţiul cosmic. Cel de-al doilea era locotenentul major inginer Dumitru Prunariu, care în acea seară pornea în aventura vieţii sale. Dar şi a noastră: el este primul şi, până acum, singurul astronaut român.
Marcate de tensiunea specifică oricărei lansări cosmice, secundele treceau rapid: vocea cu inflexiuni metalice a operatorului care cronometra lansarea a pornit numărătoarea inversă, de la zece la zero.
După comanda "Start", rampa de lansare a fost învăluită brusc într-un zid compact de fum şi vapori, iar flăcările ajutajelor au erupt într-un urlet nelumesc. Propulsat de forţe imense, colosul metalic a început să se înfigă în slava cerului ca o săgeată a zeilor, lansată dintr-un arc uriaş.
Cu siguranţă că, ocupat cu efectuarea manevrelor obligatorii, învăţate în mii de ore de antrenamente, Prunariu nu s-a gândit că în acele clipe astrale intră în legătură atât cu istoria rachetelor, cât şi cu o invenţie iscată din mintea lui Conrad Haas, un rachetist medieval care a trăit, cândva, pe teritoriul actual al României.
Haas, rachetistul din arhivă
Cu siguranţă că unicul astronaut român auzise de Conrad Haas. Un personaj ciudat pe care savanţii îl redescoperise cu aproape 15 ani înaintea aventurii cosmice a lui Prunariu. Revenirea sa în atenţia elitei ştiinţifice avusese loc în toamna anului 1966, la Madrid, unde specialiştii din toată lumea, prezenţi la al 17-lea Congres Internaţional de Astronautică, l-au aplaudat "la scenă deschisă" pe reprezentantul ţării noastre, prof. dr ing. Elie Carafoli. Şi asta pe bună dreptate: savantul român a entuziasmat auditoriul cu o comunicare spectaculoasă privitoare la opera unui "rachetist" medieval: sasul sibian Conrad Haas.
Readucerea la viaţă a acestui personaj ciudat începuse însă încă de prin 1962, când Doru-Dimitrie Todericiu descoperise în arhivele din Sibiu un manuscris straniu, uitat acolo de câteva secole. Luat în evidenţă ca "Pars Archivi Civitas Cibernensis, Varia ll – 374", documentul este cunoscut de specialişti sub numele de "Coligatul de la Sibiu", carte compusă din trei lucrări scrise de autori diferiţi, între anii 1380 şi 1569. Unirea lor într-un singur volum a fost făcută chiar de Haas, care menţionează explicit: "Această carte este zugrăvită de Conrad Haas din Dornbach, de neam din Haasenhof, lângă Landshut. Începută la anul 1529, pe când eram guard de artilerie şi turnător de tunuri al Majestăţii sale imperiale şi regale romane a coroanei ungare".
Contribuţia personală a lui Conrad Haas este cel de-al al treilea "fascicul" compus din 319 file ilustrate color, scrise de el însuşi între 1529 şi 1569. Este vorba de o contribuţie strict personală pe care şi-o şi asumă: "De aici încolo sunt descrise diferite lucrări pirotehnice, strânse la un loc prin strădania mea şi dintre care o parte le-am descoperit eu însumi". Adică experienţă personală acumulată într-o viaţă de om. O viaţă dedicată atât armelor de foc clasice, cât şi proiectilelor reactive, pe care şi noi, cei de acum, le numim "rachete".
Încă de pe atunci acestea erau un domeniu de vârf al ştiinţei militare, în care Haas a creat cam tot ceea ce îi permitea tehnologia vremii. Când se referă la folosirea rachetelor ca arme, sibianul le numeşte "săgeţi-rachetă", "bastoane de foc" ori "măciuci cu rachete". Efectul distructiv al acelor arme, deosebit de sofisticate pentru vremea lor, era asigurat de "bombele explozive" şi "ghiulele incendiare". Dacă acestea ar fi fost singura sa contribuţie, Conrad Haas ar fi rămas doar o figură minoră a istoriei zborului reactiv. În definitiv, nu el a inventat racheta, care în vremea sa avea deja o istorie milenară. Istorie care începe cândva, prin secolul VII î.Hr., în China antică.
Iniţial rachetele erau folosite pentru lansarea artificiilor, o distracţie favorită a acelor vremuri. În cazul în care nu o fi fost, totuşi, prima în ordine cronologică, aplicaţia militară a apărut, şi ea, în scurt timp: "Dragonii de foc zburători" erau proiectile reactive care aveau "la bord" diverse încărcături explozive care făceau din ele nişte arme extrem de eficiente.
De la chinezi, rachetele au fost "împrumutate" de mongoli, iar de la aceştia au ajuns la arabi care, prin secolele XI-XII, le-au adus în Europa medievală. Iniţial, rachetele au fost utilizate, şi aici, tot pentru lansarea focurilor de artificii. Aplicaţia lor militară a apărut abia peste câteva secole, când proiectilele reactive au şi fost un concurent deosebit de eficient al armelor de foc, în mod deosebit al artileriei. Iată deci că invenţiile sibianului Conrad Hass n-au apărut din neant: el este atât urmaşul "rachetiştilor" antici, cât şi al câtorva generaţii de specialişti europeni.
"Sfatul meu este către pace"
Ceea ce-l face unic pe Conrad Haas şi îl apropie de explorările spaţiale moderne şi de aventura cosmică a lui Prunariu este una dintre invenţiile sale: "racheta în trepte", principiu constructiv utilizat până în ziua de azi. Prezentate în ilustraţii color, în anul 1529, primele imagini ale acestei invenţii revoluţionare se găsesc în paginile 200, 201 şi 202 ale "Coligatului de la Sibiu".
Tot acolo Haas îi prezintă şi tehnologia de construcţie: "Înainte de toate e necesar să dispui de trei corpuri de rachetă astfel alcătuite încât un motor să fie mai mare decât celălalt şi anume, aşa încât unul să intre în celălalt, adică cel mic să intre în cel mijlociu şi cel mijlociu în cel mare. După ce le-ai făcut, ia-o pe cea mare şi umple-o aşa cum se face acest lucru. Bate apoi deasupra un şlag. După aceea ia racheta din mijloc şi umple-o numai cu un deget mic şi jumătate înălţime şi tot aşa fixează şi bate un şlag deasupra materialului". Procedeul de încărcare se repetă identic la cea de a treia treaptă. După alte câteva detalii Haas concluzionează: "Dacă ai făcut toate astea, racheta este gata".
Astfel încât, în zbor, după consumarea combustibilului dintr-o treaptă aprinderea celui din următoarea se făcea printr-un fitil încorporat, al cărui timp de ardere era calculat cu precizie. În contact cu ţinta, ultima treaptă declanşa aprinderea şi explozia încărcăturii active, preschimbând racheta într-o cumplită armă de asediu. Utilizată, cu modificările specifice unor tehnologii aduse la zi, această invenţie este folosită şi azi, iar majoritatea navelor care au ajuns în spaţiu sunt rachete în trepte. Inclusiv cea care l-a purtat pe românul Dumitru Prunariu.
Racheta în trepte nu a fost însă unica sa invenţie. Tot Conrad Haas a născocit lansatorul de rachete, pe care l-a numit "Rakhetenstock", strămoşul îndepărtat al actualelor rampe de lansare de pe marile cosmodromuri ale lumii. Şi tot el şi-a dotat proiectilele reactive cu aripioare triunghiulare. Având rolul de a stabiliza traiectoria rachetei şi, implicit, de a creşte precizia tragerii, acestea erau amplasate în perechi opuse diametral.
Principiul s-a păstrat până în zilele noastre sub forma "Aripii Delta", folosită atât la avioanele supersonice, cât şi la rachetele cosmice. Membru de vază în comunitatea europeană a "seniorilor războiului", Conrad Haas a fost totuşi un om al păcii. La fel ca savanţii de azi şi el considera că "glasul armelor" trebuie să fie ultima soluţie demnă de a fi utilizată în aplanarea conflictelor. "Dar sfatul meu este către pace; gurile de foc să fie lăsate sub învelitoarea lor, astfel, ghiuleaua nu va fi trasă, pulberea nu va fi aprinsă. Acesta este sfatul meu". Pacifism care l-a împiedicat totuşi să participe, împreună cu rachetele sale, la luptele duse contra turcilor care asediau Viena în anul 1542. Lucrurile nu aveau să se schimbe nici în cea de-a două jumătate a secolului XX, când ambiţioasa cursă pentru cucerirea spaţiului cosmic a fost doar una dintre nenumăratele feţe ale "Războiului rece".
Citiţi toate articolele Ediţiei de colecţie a Jurnalului Naţional - România în odiseea spaţială
