x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Zeul rasului

0
Autor: Pompiliu Kostas Radulescu 17 Oct 2005 - 00:00
Zeul rasului


CLOVNUL TRIST
"Sunt niste poezii... As vea sa le asculti... Ale mele...", graieste Toma in dupa-amieze de miere, cufundat in fotoliul adanc si sorbind vin de Dragasani. Pe atunci, in locuinta lui din Strada Colonadelor, pe celalalt fotoliu statea Valentin Silvestru.

Iti mai amintesti basmul cu imparatul acela atat de vesel, dar totusi atat de trist? Ochiul care plange, alaturi de cel care rade nu ti-au bantuit copilaria? N-au nascut in tine primul paradox? Si cand ai iubit prima data, n-ai simtit la fel? Si ai crezut c-ai inteles. Dar n-a fost asa. Doua masti si-au comparat doar grimasele din golul decupat al ochilor.

NOI SI TOMA. Ce-am vazut noi la el? Sa fi fost doar o masca? Sa fi confundat noi atat de tare omul cu personajele pe care le-a jucat? Sa-i fi pictat noi insine zambetul pe chip, chiar si atunci cand poate nu-i era locul? Poate, pentru ca nu exista, am inventat noi un zeu al rasului si i-am dat fara sa vrem chipul lui Toma. Si poate Toma, vazand ca ne face fericiti asa, si ce bine ii parea, s-a ascuns cu buna stiinta indaratul fetei pe care noi ne-o doream. Si noi l-am devorat! Caci clovnul nu are voie sa fie trist niciodata! Pentru el nu exista culise, iar el nu asteapta la arlechin intrarea in scena pentru ca noi vrem ca intreaga lume sa-i fie o scena! Unde altundeva sa se mai poata odihni... Sau, poate pur si simplu, nu voia sa-si faca publice neimplinirile. Nici macar prin poezie. In fond, nu incerci si tu asta? Nu vrei si tu cu tot dinadinsul sa pari fericit de dragul unora sau in ciuda altora? Dar prin matasea sub care forfotesc clovni tristi, femei bizare, tineri melancolici, se dau de-a dura planete si izbucnesc fastuoase incendii de lumina, isi face loc o lacrima.

MARTURISIRE. "Poeziile mele sunt foarte directe, foarte sincere, eu nu literaturizez", declara el revistei Vatra, la 20 ianuarie a acelui 1977.

Atunci, un Toma responsabil, un Toma ingandurat, un Toma foarte aspru cu el insusi? Unul dintre cazurile cele mai clare de disjunctie in personalitatea unui artist, ar putea comenta cineva. Aici il cunosti pe adevaratul Toma, doar aici vezi griuri. Neimplinire in plan profund individual. S-au mai spus... Am cumva sentimentul ca orice vorba in plus, adaugata cu inconstienta criticului literar care, zice, le-a fumat pe toate, cand, fara sa stie, el insusi e fumat, n-ar suna mai bine decat comentariile anoste pe care eram obligat sa le devorez in liceu. Si ajungeam sa fiu eu devorat de ele, ca de un vierme intelectual anchilozat in decenii!

EU PE TOMA NU VREAU SA-L CITESC, VREAU SA-L VAD! SI-L VAD. Il vad ca pe Bertoldo, acel condamnat la spanzuratoare, cerandu-ne voie sa-si aleaga singur craca si pornind prin paduri adanci sa caute la nesfarsit ramura cea mai potrivita, tarand dupa el ingerul mortii ca pe un dulau sfarsit de oboseala. Ca pe acel taran, il vad jucand mereu farse, ducand mereu moartea de nas. Sau il vad doar plecat intr-un turneu poate mult prea lung...

N-am raspunsuri, am doar intrebari. Am mostenit cu totii cate ceva. Uimirea, acel zambet cu dintii stransi, cand malefic, cand duios si ochii... Cu totii avem ochii stinsi uneori. Dar, aflandu-l pe Toma, am inteles in sfarsit basmul.

CAPUL MEU


Capul meu
este foarte mare,
mai mare decat jumatatea
neluminata a lunii,
Cap de tampit
si incalcit e vina mea
si a lipsei de lumina
ar trebui sa-l tai
pentru catva timp
(mai zice soacra ca suntem nebuni)
macar pana la primavara,
ca sa ma pot odihni,
crede-ma,
scap de povara,
nu-l mai pot duce
ma plang,
ca Isus
pe cruce
atarna rau
o vede orisicine
si mi-e rusine,
si-ti jur mama,
iti jur ca-l tai
cu toporul
ca nimic nu e mai usor
de spus ca adevarul.
Toma Caragiu

ECHIVALENTE IN CUVANT


"Vazand in cazul lui Toma Caragiu, in comic o expresie profunda si lucida a unei constiinte tragice, deseori cu o superioara arta disimulata, intelegem nu numai personalitatea complexa a actorului, ci si conditia lui. Realitatea dramatica pe care confesiunile sale lirice o exprima nu e inventata, e o realitate de suflet si constiinta, o realitate exprimata sincer, grav, direct, ba chiar sentimentala si romantioasa, pe alocuri, e o incercare de a gasi echivalente in cuvant starilor unui singur personaj: Toma Caragiu". Critica ii apartine lui Ion Cocora.

CONFESIUNI SENTIMENTALE. O PRIETENIE DE 30 DE ANI


"Am aflat intamplator de aceasta preocupare a sa. «Vrei sa acultam muzica? Versuri?», a zis. "Ce fel de versuri?», am intrebat, cu o oarecare suspiciune, presupunand ca ar fi vorba de un disc al vreunui poet. «Versuri... Apoi, dumneata ma primesti in casa, ai o clipa de odihna si eu sa te pun sa spui versuri?». «Ale mele». Am privit surprins caietul. «Credeam ca stiu despre dumneata...». «Aici sunt lucruri despre care nu stie nimeni. Fiindca nu vreau eu. E sufletul meu pe tava». Citea incet, taraganat, silindu-se vizibil sa nu joace; voia sa vad si sa aud poetul, nu actorul. Glasul era melancolic, ochii incetosati, surasul stins. Am vorbit apoi pana seara tarziu despre poezie. La indemnul meu sa publice cateva, a zambit stingherit, spunand ca nu e inca vremea. «De-ai stii cate-am scris...». «Citeste-le de pe scena, intr-un recital», am zis iar. A retezat aerul cu un gest categoric. «In nici un caz!»", a marturisit Valentin Silvestru.

N-AM CHEF SA FIU TRIST


"Sigur ca as putea sa ma laud ca am fost prieteni, ca eram student si m-a luat la «Capsa», ca mi-a dat sa mananc creveti sarati si mi s-a umflat o buza de usturime.
Eu vreau sa spun ca strada e uda de primavara si ma plimb printre trecatori cu spuma de bere in gand, imi creste sangele de doruri si n-am cui da un telefon sa-i spun ca-s vesel de sus si pana jos, ca-n clipa asta mi se pare ca oricat ar curge Dunarea, el n-a murit de tot, ca el inca ne trebuie si ca fara el ne-ar fi urat, chiar daca iarba creste peste amintiri", declara Mircea Diaconu
Citeşte mai multe despre:   toma,   editie de colectie

Serviciul de email marketing furnizat de