x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Biserica, o pavaza

0
13 Mai 2005 - 00:00

In numarul trecut al suplimentului nostru ati citit prima parte a unui interviu inedit luat in primavara anului 1998, la Patriarhie, Prea Fericitului Parinte Patriarh Teoctist. Acum veti citi ultima parte a acestui interviu.

  • de LUCIA THEODORESCU
  • INTERVIU
  • In 1946 era necesara reluarea legaturilor bisericesti cu Patriarhia Moscovei, intrerupte o data cu revolutia bolsevica din 1917. Astfel, o delegatie a Bisericii Ortodoxe Romane, din care faceau parte si episcopul martir Nicolae Popovici, de la Oradea, si Arhiereul Vicar de la Mitropolia Moldovei, Justinian Marina, cu parintele Vlasca, un preot de mare suprafata culturala si bisericeasca, pe atunci si secretar general in Ministerul Cultelor, a plecat la Moscova in octombrie 1946.

    Cum a fost primita la Moscova delegatia Bisericii Ortodoxe?
    PF TEOCTIST: Cand s-a intors de la Moscova, am avut privilegiul, fiind la Iasi, la Mitropolie, sa ma aflu printre cei care au venit sa-l intampine, si acolo l-am auzit pe Patriarhul Nicodim cum isi povesteste calatoria, insotindu-l pe mitropolitul Irineu Ghelcescu. Am ascultat expunerea si asa de mult mi-a placut felul cum l-a primit Patriarhul rus, cum s-au intalnit, cum s-au bucurat pana la lacrimi, cum plangeau credinciosii, ceilalti preoti, cand a venit prima delegatie a unei Biserici Ortodoxe surori la Moscova incat mi-am luat insemnarile de acolo si in chilia mea, pe urma, am redactat un reportaj. Si am notat toate numele de la primirea facuta la Moscova, scriind apoi un reportaj care a ramas valabil si a fost publicat in revista Mitropolia Moldovei, il gasim si acum la parintele Grigore, la Biblioteca Sfantului Sinod de la Antim. Am auzit pe cineva la televiziune spunand niste lucruri cu totul neadevarate, cum ca Patriarhul ar fi declarat altceva, aici, cand a venit. Doar l-am auzit cu urechile mele si l-am vazut. El insusi era emotionat la plecare, pentru ca noi, cei mai in varsta, am trait drama aceasta a ocuparii Basarabiei, a ocuparii Bucovinei, a ocuparii Ardealului de Nord, si atunci cand Patriarhul a reusit sa mearga in lumea aceea despre care noi auzeam numai lucruri ingrozitoare sub comunism, cu sute, mii de preoti, in inchisori, Patriarhul nostru venea ca un profet si ne spunea cele ce a vazut, biserici daramate, biserici desfigurate, preoti inchisi, bisericile inchise. Acestia care mai erau acum, erau foarte prudenti si infricosati, dar cu constiinta ca trebuie sa slujeasca pentru credinciosi, pentru valorile care au mai ramas in Biserica. Atunci a venit in vizita in Romania si Patriarhul Alexei, care, atunci cand am fost si eu de mai multe ori la Moscova, am vazut ca era un om veritabil al credintei. Acei oameni au fost prin inchisori, si acest Patriarh, Alexei, care s-a intalnit prima data cu Patriarhul Nicodim Munteanu si apoi l-a vizitat aici la Bucuresti, era un om care a stat ani de zile prin puscarii, a fost batjocorit, a trebuit sa faca eforturi in acea lume atat de necredincioasa si de revoltata impotriva clerului, numai cine cunoaste istoria societatii tariste si situatia Bisericii in perioada tarista isi poate da seama pentru ce revolutia ruseasca s-a abatut atat de necrutator impotriva Bisericii.

    ... numai cine cunoaste istoria societatii tariste si situatia Bisericii in perioada tarista isi poate da seama pentru ce revolutia ruseasca s-a abatut atat de necrutator impotriva Bisericii

    Biserica noastra a avut mult de suferit?
    In timpul tarismului, Biserica a servit drept pavaza, drept ajutor in politica tarista fata de poporul rus, care este foarte credincios de felul lui, foarte ospitalier, dar ramasese prada, victima a nestiintei de carte. Ei doar practicau credinta, nu o invatau. Biserica era impartita in Biserica aristrocratica, cu mosii, cu bogatii, si o Biserica a preotilor de sat, saracita, si a episcopilor de asemenea saraci. Atunci cand revolutia a izbucnit impotriva tarului, impotriva stapanirii lumesti, in care se gaseau si mitropoliti, in fata lumii, Biserica trecea drept unealta, astfel incat a cazut victima. Daca citim literatura rusa vedem si intelegem pentru ce Biserica a avut mult de suferit si pentru ce Biserica s-a confruntat cu cei care umblau numai in matasuri, numai in palate, ceea ce la noi nu s-a intamplat. Biserica noastra, in toate momentele istorice, a gasit preotii, calugarii, chiar episcopii in mijlocul poporului. Il gasim pe Ilarion de la Arges la sfat cu Tudor Vladimirescu, il gasim pe popa Sapca de asemenea in randul revolutionarilor, gasim numerosi preoti in Ardeal injunghiati de navalitori, suferind pentru Biserica sub ocupatia austro-ungara, preoti martiri si mitropoliti martiri.

    Cand a venit comunismul la noi, Biserica a avut o constiinta a ei, o vigoare materiala a ei, pentru ca au fost foarte multi preoti cu principii sociale privind impartirea bunurilor materiale, privind drepturile omului la cultura, la societate, ceea ce se apropie de principiile crestine, de principiile Bisericii. Iar Partiarhul Justinian, care l-a urmat pe Patriarhul Nicodim, acum 50 de ani, a fost, ca preot, foarte apropiat de Mihalache si a participat la cercuri foarte apropiate de cele liberale, adica nu era un preot numai de ritual, pentru ca el organiza conferinte la Ramnicu-Valcea cu principii de acestea, largi, principii de societate, de dreptate, de cautari ale unor norme de viata, de aceea tinea legatura cu Mihalache si cu alti factori de vaza din campul liberalilor, ajungand cu legaturile pana in familiile Bratienilor, incat el a fost un preot foarte luminat. Acesta este motivul pentru care situatia Bisericii de la noi nu a fost aceeasi cu ceea ce descria Patriarhul Nicodim ca se intamplase in Rusia si cum stiam si noi din literatura sau din tot ce se vorbea pe aici. Patriarhul Nicodim Munteanu a avut un rol extraordinar de mare ca deschizator de drumuri in aceasta uriasa si imensa lume, incepand cu vizita lui din 1946, la Moscova, apoi vizitele Patriarhului Moscovei la noi, si apoi vizitele celorlalte Biserici in tara noastra. O data cu aceasta s-au inmultit si vizitele Patriarhilor rasariteni sau vizitele conducatorilor celorlalte Biserici, de-aceea in 1946 il gasim alaturi de Regele Mihai, de guvernele de atunci, Sanatescu, Radescu, care au participat la Te Deum-urile pe care le aveam noi la Catedrala. El, ca roman bun, cu simtire buna, a vazut in eventuala intelegere cu faimosul ministru Zaroni sau Petru Groza, care era fiu de preot, o cale de apropiere, pentru a se infiripa niste legaturi in favoarea Bisericii si a credintei. De aceea a facut si aceasta calatorie si a fost alaturi de Regele Mihai cand s-a recunoscut guvernul dupa celebrele alegeri din 1946. S-a dat o mare receptie la palatul regal, unde Patriarhul Nicodim a fost invitat alaturi de Regele Mihai, de guvernul de atunci si de reprezentantii marilor puteri. Dar el a fost un om, asa cum am spus, legat de Biserica, legat de natiunea noastra, de popor si s-a vazut ca marile puteri atunci ne-au lasat pe mana rusilor, nu era o alta scapare. Iar Biserica, precum se stie, incerca sa foloseasca fiecare moment ca sa castige teren pentru credinciosii ei, nu putea Patriarhul sa lase milioane de credinciosi ortodocsi si sa spuna: nu, nu merg la momentul acesta, nu merg la Moscova, nu merg in cutare loc, ci el a mers peste tot in nadejdea, desigur, de mai bine. Asa a pastorit pana in 1948, in conditii deosebit de grele, dar intotdeauna tinand ritmul vietii bisericesti, incat in 1948, cand Dumnezeu l-a chemat la Sine, Biserica nu era ravasita, nu era dezorganizata, ci a pastrat-o potrivit sfintelor canoane, potrivit randuielilor noastre stramosesti. Patriarhul Nicodim, ca si Patriarhii Miron Cristea si Justinian, si-au legat numele de o istorie ascendenta si foarte importanta a Bisericii noastre Ortodoxe si a istoriei noastre romanesti.

    Sunteti legat sufleteste de Patriarhii Romaniei?
    Fiecare Patriarh al Bisericii noastre a venit cu o epoca deosebit de importanta. Iar el, Patriarhul Nicodim, initiaza aceasta mare deschidere, la rascrucea anului 1939, stiti evenimentele pana in 1948. A acoperit perioada aceasta cu rabdare, cu intelepciune, ca un adevarat parinte al Bisericii noastre. Am beneficiat de bunatatea lui, fiind numit diacon. M-a primit si la Manastirea Neamt, cand eram incepator, in 1929, si sufleteste m-am legat de aceasta figura, de Nicodim Munteanu. Sunt legat si de chipul si activitatea primului Patriarh, Miron Cristea, care a infiintat un seminar special la Manastirea Cernica, pentru monahi, seminar pe care l-am urmat si eu cu parintele Grigore, si generatia noastra si foarte multi dintre fiii Bisericii noastre. Deci avem obligatii sufletesti care ne depasesc puterea de exprimare. Apoi cel de-al treilea Patriarh, Justinian Marina, care a preluat Biserica noastra din 1948 pana in 1977, iar o perioada foarte grea, la care nemijlocit am fost martor, ca si toti cei de varsta mea, pentru ca noi sa pastram, in ciuda greutatilor pe care nu putem sa le trecem cu vederea, spiritul ortodox al credinciosilor nostri. Dar daca alegeam calea catacombei... Asta a facut Biserica Ortodoxa la noi, a actionat in asa fel incat sa poti sa stai la slujba, pentru ca poporul se hranea din hrana Ortodoxiei, din Liturghie, din taine, din cununii, din praznice, din hramuri. Biserica nu ne invata ca noi sa luam rolul politicienilor, Biserica ne invata ca noi sa slujim credinciosii, sa ramanem cu ei pana la sacrificiu, cum a ramas episcopul de la Oradea Mare, dr. Nicolae Popovici. El s-a sacrificat si l-au expulzat cu vitele de acolo, pentru ca era episcop roman si Oradea Mare era ocupata de unguri, si el facea acolo activitate romaneasca precum facea si episcopul Nicolae Colan de la Cluj, si ca alti preoti numerosi. Foarte multi preoti ortodocsi au fost martiri atunci, pe perioada ocuparii unguresti. Am cunoscut soldati care veneau la Catedrala, ingenuncheau, plangeau si se rugau, umblau pentru binecuvantare, pentru ca poporul de rand nu si-a pierdut credinta. La ei, doar politicul a devenit ateu, dar la noi nici statul, politicul, nu a fost atat de ateu, in sufletul lor toti erau credinciosi.

    Iata, istoria Patriarhilor nu poate fi desprinsa de istoria de dinainte sau de istoria de dupa ei a Bisericii noastre, si, in general, nu poate fi desprinsa de istoria neamului nostru romanesc. Patriarhul Nicodim, ca fiu de taran sarac, din satul Pipirig, de langa granita, a crescut in Manastirea Neamt, s-a format ca teolog si a ramas pana la moarte iubitor de tara si de Biserica. De la el au fost preluate de urmasi, printre care Dumnezeu m-a invrednicit si pe mine sa ma numar, ca sa port jugul acesta, nu usor, ci foarte greu, dar tot Dumnezeu ne va ajuta si cu rugaciunile inaintasilor, ale noastre si mai ales ale poporului, fata de care si eu, si membrii Sfantului Sinod, si clerul sau, avem o recunostinta nesfarsita. Va multumesc.
    Citeşte mai multe despre:   bisericii,   biserica,   Moscova,   patriarhul,   nicodim,   patriarhul nicodim,   preoti

    Serviciul de email marketing furnizat de