Exil si Imparatie

de Emil Hurezeanu
Oficialitatea de la Bucuresti a relansat o operatiune de farmec in directia romanilor din strainatate.

In ultimii ani, exilul - comunitatea simbolica a romanilor emigrati din motive predominant politice - si-a schimbat, greu si incomplet, compozitia, optiunile si chiar denumirea, devenind mai degraba diaspora.Notiunea de diaspora presupune renuntarea la motivatia de opozitie fundamentala la politica oficiala a Romaniei si adoptarea unor forme noi si pragmatice, bipartizane sau nonideologice de comunicare cu tara.

Exilul romanesc devine treptat, nu usor si nu pentru toata lumea, o comunitate normala, asemenea celei a grecilor, evreilor, polonezilor sau ungurilor din afara granitelor nationale, orientata pozitiv, si nu confruntativ, spre tara-mama si interesele ei generale. Intr-un fel, evolutia era fireasca si ea nu s-a datorat atat intentiilor programatice ale regimurilor politice postcomuniste, adesea indiferente sau uneori in continuare ostile fata de emigratie, cat normalizarii firesti a raporturilor cu tara, in parametri democratiei si recastigarii drepturilor civice in tara insasi.

In mod simbolic, am putea admite ca recunoasterea cetateniei romane regelui Mihai, in 1997, si, dupa aceea, consumarea procesului de normalizare a relatiilor primului exilat al tarii cu autoritatile romane, de dreapta si de stanga, au parafat transformarea exilului in diaspora. Oricum s-ar numi marea comunitate a romanilor din afara Romaniei - unii vorbesc de 11 milioane de suflete aflate in acest limb extrateritorial -, e clar ca rolul ei e altul in ultimii ani, dupa cum e la fel de limpede ca oficialitatea de la Bucuresti isi revizuieste metodele de comunicare cu romanii de aiurea, in numele intereselor nationale, comune, mai mult decat al celor partizane.

Bucurestiul pleaca de la ideea ca strangerea randurilor romanimii e una dintre strategiile necesare in procesul de integrare euro-atlantica. Inflatia stereotipurilor negative, si altele decat cele produse de realitatea propriu-zisa - privindu-i pe romani si tara lor -, este o realitate trista, de neocolit.

Romania, din tot felul de motive, este mai singura si mai izolata decat altadata, are destui adversari pentru a-si permite sa refuze sau sa desconsidere tehnicile solidarizarilor de aparare.

Tara se confrunta in primul rand cu multe dificultati reale si de imagine, datorate erorilor politice din interior si nu conspiratiilor internationale. Exista insa si dispersia sau pasivitatea din randurile romanilor din tara si din afara ei, exista si tentatiile mai vechi ale instrumentarii patriotice si sentimentale, in numele unor scopuri demagogic-populiste, si chiar nationaliste, mai de mult controlate si selectate de Securitatea ceausista.

Dar exista si un potential necesar, inca ignorat al participarii romanilor din strainatate la problemele tarii lor, inclusiv prin eforturi de rectificare a imaginii Romaniei.

Exilul si diaspora au cunoscut apoi evolutii, in parte congruente cu cele din tara, in parte autonome. A aparut o comunitate romaneasca de tip nou, in afara Romaniei, formata din oameni tineri, nemotivati politic, care si-au facut din cariera si viata in libertate si prosperitate, scopurile principale.

In masura in care acesti oameni reusesc in mod individual, avem de-a face cu succese reale, ale tuturor romanilor. As spune chiar ca succesele profesionale ale romanilor in tarile lor adoptive, integrarea lor social-culturala omologata acolo reprezinta beneficiul cel mai important, oricat de anonim, al imaginii firesti, in miscare, a Romaniei in lume.

Romanii din afara Romaniei nu mai trebuie judecati asadar dupa vechile perceptii ale propagandei comuniste in care predominau criterii, ierarhii si selectii negative si orientate, provincial-anacronice.

Un informatician roman de succes din Sillicon Valley, aculturat in Statele Unite, care nu frecventeaza parohia romaneasca si a renuntat la mititeii melodramatici pentru hamburger-ul pragmatic e mai util in absolut pentru tara lui si pentru parerea americanilor din jur despre aceasta decat cutare lider de partid sau comunitate din exil, scuturat de toate complexele folclorice ale romanului de profesie.

Autoritatile romane se afla, de ani buni, intr-un proces similar de schimbare a perceptiilor despre romanii din exil. Se renunta, chiar greu, la lozincile unanimismului patriotic, la adapostul caruia ofiterii de Securitate s-au confundat adesea cu parohii. Intalnirile cu presedintele, primul-ministru, ministrul de Externe, ministrul Informatiilor si chiar cu patriarhul au devenit mai putin formale, mai pragmatice, mai moderne.

Oamenii spun ce cred, autoritatile confirma sau infirma asteptarile, intr-un dialog in curs de normalizare.

Persista o confuzie conceptuala majora. Romanii din afara se indreapta cu dorinte si chiar nemultumiri spre liderii Romaniei, ca dinspre marginali neintelesi spre centrul de gravitatie al romanimii, in timp ce politicienii romani nu sunt pregatiti sa inteleaga ca diaspora devine un instrument de persuasiune si sprijin al Romaniei, in strainatate, numai daca i se creeaza un regim de perfecta egalitate cu romanii din tara. Acest stadiu, oarecum ingrat, al comunicarii tara-diaspora n-a fost inca depasit.

Nu intamplator, un sondaj de opinie ad-hoc, la sfarsitul unei emisiuni de televiziune, de acum doi ani, despre emigratia romaneasca a stabilit cu 2.000 de voturi contra 200 ca romanii din strainatate nu pot sau nu vor sa faca nimic pozitiv pentru Romania.

E clar ca si romanii din strainatate sunt convinsi ca autoritatile politice din Romania nu vor sau nu pot sa faca mare lucru pentru ei.

Iesirea din acest cerc vicios ar trebui sa fie insa initiativa oficialitatii din tara. Trebuie spus insa ca noii guvernanti, dar mai ales presedintele Traian Basescu, isi modernizeaza rapid metodele de comunicare. Pana in 1996, domina modelul ceausist al relatiilor cu diaspora. Intre 1996 si 2000 dialogul s-a eliberat de unele complexe, dar a ramas dificil, pentru ca asteptarile imense ale romanilor din afara n-au putut fi indeplinite. Adrian Nastase a fost un interlocutor activ cu emigratia, dar intr-o cheie a nesinceritatii generale.

Scriitorii, jurnalistii, oamenii de afaceri sau personalitatile publice ale diaspora nu mai sunt obligati, decat in mod protocolar, sa lacrimeze laolalta sub pulpana tatalui patriei si a Bisericii Ortodoxe, in numele unui ecumenism ipocrit si inapt de progres real.

Oamenii trebuie sa spuna limpede ce-i apropie, dar si ce-i desparte, chiar cand e vorba de interesele Romaniei. Doar daca se-asculta si accepta diferentele, chiar si intre mai multe feluri de a fi patriot si de a-ti iubi tara, Romania castiga cu adevarat.