Masura necredintei

Superstitia este un virus vechi de veacuri, care ne infesteaza sangele de dinainte de a ne naste.

Nu stim ca suntem bolnavi, dar avem cu totii simptome... Ne manifestam diferit: unii isi scuipa in san in vazul lumii, altii isi fac cruce cu limba in cerul gurii, pe ascuns. Si intotdeauna descoperim manifestari noi ale aceleiasi boli populare. Dispar in uitare superstitii demodate, apar altele noi, adaptate vremurilor in care traim, dar suma lor ramane constanta.

Caci astazi, de pilda, desi nu mai nasc in paie si isi programeaza cezarienele, romancele tot incearca, de pamplezir, o sare in cap pentru aflarea sexului bebelusului. Iar omul de afaceri, desi nu are nici o remuscare sa intre in noul an plin de datorii, n-o sa dea niciodata bani de pomana lunea. Ca nu cumva, probabil, tot printr-o superstitie, sa repete gestul in timpul saptamanii.

Sunt scuzele micilor esecuri si polita de asigurare a marilor ghinioane. Pentru fiecare dintre noi, superstitiile in care credem sunt masura slabiciunii noastre. Ne descopera vulnerabilitatile si temerile. Ne cantaresc necredinta. Oricat de evlaviosi si de cucernici am fi in preajma icoanelor si oricat suflet am pune in carnea rugaciunilor noastre. Caci, dupa ce spui cred in Dumnezeu, trebuie sa stii sa pui punct si sa nu mai poti adauga nimic credintei tale. Nici macar un fir de sare presarata peste umar...