x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Vechiul site Old site Suplimente Jurnalul Old Romania si unificarea crestina

Romania si unificarea crestina

22 Apr 2005   •   00:00

In Filosofia Renasterii, cea mai vie dintre lucrarile sale, P.P. Negulescu demonstreaza (ca orice istoric lucid, de altfel) ca unul din izvoarele epocii moderne este conciliul ecumenic intrunit la Florenta si Ferrara in 1438 si 1439, in scopul unificarii marilor Biserici crestine - Ortodoxa si Catolica. La acest conciliu se produce un transfer cu valore incomensurabila in istoria ideilor; sa staruim putin asupra lui.

Asadar, in 1054 are loc schisma intre catolici si ortodocsi. In acel moment, Bizantul, sufletul ortodoxiei, este si centrul lumii civilizate, fiind mostenitorul legitim al Romei politice si mai cu seama mostenitorul cultural al Greciei lui Platon si Aristotel. Concomitent, resimtindu-se dupa invaziile barbare, Occidentul cunoaste o grava criza culturala, provocata tocmai de pierderea contactului cu Antichitatea elena.

In 1438, lucrurile arata diferit: Bizantul e aproape surpat sub loviturile arabe si otomane; are in posesie un tezaur cultural, dar nu mai are infrastrucutura politica si economica; Occidentul, in schimb, incepe sa-si cladeasca aceasta infrastructura, punand bazele capitalismului si primelor state nationale; ii lipsesc insa conceptele, constructiile intelectuale, ideologiile. Este momentul in care bizantinii, cu Mahomed Cuceritorul sub ferestre, se decid sa puna capat razboiului rece cu Occidentul, in schimbul unui ajutor militar. Conciliul de la Florenta este convocat pentru a infaptui aceasta coplesitoare reunificare politico-religioasa. Profitand de moment, Biserica Crestina are sansa istorica de a pune capat celei mai dureroase dintre schismele sale. Nu o va face: intr-o epoca a comunicarii anevoioase, aproape imposibile, liniile de falie se vor dovedi insurmontabile. Totusi, cum spuneam, o revolutie va avea loc: inteleptii si filozofii din delegatia Bizantului la Florenta vor incepe dialogul cu Occidentul si chiar vor ramane acolo, aducand cu ei manuscrisele Antichitatii. Cultura vechii Europe, incapabila sa mai supravietuiasca in Estul gatuit de invazii, se muta in Apus, dand nastere lumii moderne.

Senina agonie a Papei Ioan Paul al II-lea reprezinta, din punctul meu de vedere, sansa de a relua dialogul aplicat asupra unificari bisericilor, pus intre paranteze incepand cu anul 1439. Un dialog care sa treaca dincolo de principii si bune intentii, stabilind mijloace si foi de parcurs - fie ele si intinse pe inca un manunchi de secole. Modul in care lumea ortodoxa a trait trecerea lui Ioan Paul la cele vesnice e cel mai bun argument in acel sens. Nu doar ca papistasii nu mai sunt inamicii patibulari de altadata, dar, gratie pontifului pivot, Papalitatea a devenit chiar simpatica ortodocsilor (in marea lor majoritate slavi, ca si Sfantul Parinte). Prin viata si moartea sa, Ioan Paul al II-lea a reiterat scenariul constitutiv al crestinismului (purtandu-si senin crucea), oferindu-i o astfel noua deschidere universala.

Sunt trei perspective din care putem privi reunirea intre catolici si ortodocsi. Prima este teologica si clericala - si ridica, probabil, cele mai multe probleme. Inainte de anul 1000, in centrele monahice din Apus si Rasarit au inceput sa se dezvolte veritabile culturi specializate, distincte, uneori intraductibile. Chiar daca pleaca deopotriva de la Evanghelii si Hristos, aceste culturi sfarsesc in capete diferite: catolicii sunt modelati de scolastica, iezuiti si Vatican II, ortodocsii resimt efectele monahismului athonit, panslavismului sau, vai, comunismului. E irelevant si inadecvat sa ne intrebam daca aceste directii sunt corecte; cert e ca limbajul comun al crestinismului va fi greu de reconstruit. Educati in interiorul propriei dogme (in sensul cel mai nobil si solid), preotii isi vor apara, in eventualitatea unor negocieri, fiecare gest ritual, fiecare norma. Din acest motiv, dezbaterea teologica se va dovedi adevaratul camp de lupta al unificarii.

O alta perspectiva este cea a cetateanului sau enoriasului comun. Desi subzista inca un anumit orgoliu local si, la generatiile mai vechi, o anumita suspiciune comuna, devine din ce in ce mai evident ca oamenii simpli doresc, cu instinctul lor infailibil, unitate si concordie.

O a treia perspectiva posibila este cea politica. Nici in Occident - si cu atat mai putin in Rasarit - relatiile Bisericii cu statul nu sunt de neglijat. Actorii statali pot influenta direct si nemijlocit procesul de unificare religioasa. In fond, unificarea politica a continentului trebuie sa implice o forma sau alta de apropiere spirituala. La o privire superficiala, acest proces este dorit si sprijinit de statele apusene. In Rusia, Grecia sau Serbia, in schimb, autonomia ortodoxa are o mare valoare politica: ea exprima un orgoliu national ranit adesea de Occident. Va fi dificil pentru Grecia sa renunte la mandria de a reprezenta a doua Roma, asa cum va fi dificil pentru Rusia sa abandoneze visul panslavist al celei de-a treia Rome. Considerand - pe buna dreptate - ca reprezinta varfuri de lance ale spiritualitatii europene, ultimele doua state vor fi reticente in a-si pune in discutie preeminenta religioasa zonala.

Din acest motiv, rolul Romaniei in procesul de unificare religioasa se vadeste decisiv. Calitatea noastra de latini (romani) si ortodocsi (bizantini) ne ofera sansa uriasa de a deveni elementul chimic care face posibila sinteza. Biserica Ortodoxa Romana este elementul logic care lipseste intre ortodoxie si catolicism. In mod normal si natural, reunirea va incepe aici, la portile Orientului si Occidentului, printr-un dialog omofon Roma-Romania. Astfel, stacheta predata de Bizant Occidentului in anul 1439 se va intoarce, in sfarsit, acasa.
×