S-AU NASCUT IN NOAPTEA DE CRACIUN - Stanga Mihaela

A fost odata ca niciodata un barbat si o femeie. Desi erau saraci, Mihaela si Ionut isi doreau foarte mult copii. Oricat incercasera si se rugasera lui Dumnezeu, Mihaela nu ramasese insarcinata. Mihaela era foarte credincioasa; mergea intotdeauna la biserica si se ruga lui Dumnezeu sa-i daruiasca un copil, macar unul.

Pe 8 noiembrie, Mihaela merse la biserica pentru a se ruga inca o data lui Dumnezeu, de ziua ei. Ea aprinse o lumanare si isi puse o dorinta. O dorinta care daca s-ar indeplini ar face-o cea mai fericita femeie de pe pamant. Privind la lumina lumanarii ce palpaia jucandu-se parca, Mihaelei i se umplura ochii de lacrimi. Daca as avea un copil... ce s-ar mai juca si el!...

Iesind din biserica o intampina un cersetor. Era murdar, batran, cu plete lungi si albe, cu haine zdrentaroase, dar avea o privire blanda si albastra foarte frumoasa. Fara sa stea pe ganduri, Mihaela scoase un banut si i-l intinse: Ia de aici, batrane! Mai mult nu am nici eu. Cersetorul, privind-o in ochi, ii zise, zambind: Sa-ti ajute Dumnezeu, dupa cum ti-e sufletul!

Dumnezeu ne-a dat suferinta sa ne purificam,

ne-a dat durerea, ca de moarte sa nu uitam,

ne-a dat incercari grele, ca sa ne inaltam,

ne-a dat sufletul curat, sa Il veneram.

Cine n-a suferit, nu intelege alinarea Divina.

Cine n-a patimit, nu cere-ndurare, o viata senina.

Cine-n suflet nu a murit, nu spera in reinviere.

Cine nu s-a chinuit, nu spera sa se mantuie.

Mihaela pleca neluand prea mult in seama vorbele batranului. Se intoarse totusI, cautandu-l cu privirea, dar nu il mai vazu. Probabil ca plecase!

Anul urmator, minunea se petrecu. Era Ajunul Craciunului. In acea noapte, o data cu venirea primilor fulgi de nea, venira pe lume si doua fetite gemene. Mihaela nascu doua fetite sanatoase si frumoase cum nu s-au mai vazut. Parintilor nu le venea sa creada ca aveau doi copii ca doi ingerasi. Le-au numit Angela si Cristina. Angela avea parul auriu, iar Cristina parul negru de abanos. Fetitele semanau ca doua picaturi de apa, aveau ochii albastri adanci si blanzi, ochi pe care Mihaela isi amintea ca vazuse odata la un batran nebun... sau poate ca nu. Cristina avea in palma stanga un semn mic, rosiatic de forma unui banut, iar Angela avea acelasi semn, dar in palma dreapta.

Timpul trecea si fetitele cresteau. Pe zi ce trecea, ele erau tot mai frumoase, mai blande si mai inteligente de-ti era mai mare dragul sa le privesti si sa le asculti. Dar nu toate mergeau asa de bine. La inceput saraci, Mihaela si Ionut ajunsesera acum saraci lipiti. Ca sa nu le lipseasca nimic fetelor, parintii renuntau la ultima bucata de paine impartind-o fetelor. Mihaela era totusi fericita vazandu-si copilele sanatoase si avand speranta ca Dumnezeu o sa-i ajute din nou. Ionut era insa tot mai posomorat, uracios si chiar ajunsese sa se certe cu Mihaela din orice. Lipsea adesea de acasa si se vaita ca nu are unde sa lucreze si ca vor muri de foame. Fetitele aveau patru ani si se jucau toata ziua, alinand sufletul mamei si posomorand sufletul tatalui. Intr-o zi, Ionut lipsi toata ziua de acasa si se intorse seara tarziu. Cand Mihaela il intreba unde a fost, primi ca raspuns o plama si Ionut, infuriat, ii zise:

- Mai intrebi unde am fost? Am fost sa caut de lucru ca pentru pacostele astea esti in stare sa ne lasi pe noi sa murim de foame! Mai bine de nu le-am fi avut niciodata!

Mihaela incepu sa planga. Fetitele, vazandu-si mama plangand, incepura si ele sa suspine si sa planga. Nemaiputandu-se controla, Ionut le lua de mana si iesi cu ele afara. Mihaela tipa si alerga dupa el.

Afara ningea si palcuri de oameni forfoteau pe strada care incotro. Mihaela se uita dupa copii si sotul ei pana ce ii pierdu prin multime. Era desculta, imbracata subtire, dar lacrimile si gandul la fetite o faceau sa nu simta frigul. Alerga disperata privind in toate partile. Nu ii veda nicaieri. Oare unde le ducea Ionut? Chiar in acel moment, Mihaela simti cum i se intuneca privirea, o cuprinse o caldura sufocanta, apoi isi pierdu constiinta. O multime de oameni se stransera in jurul femeii care zacea inconstienta in mijlocul strazii.

E moarta!, spuneau unii. Am vazut eu cum a zdrobit-o masina aceea!, ziceau altii.

Se vedea insa ca Dumnezeu are grija de oamenii dragi lui. Dintr-o masina cobori un barbat care o lua in brate pe Mihaela si pleca cu ea la spital. Doamne, nu am vrut!... Nu am vazut-o!..., isi repeta el in gand cu tristete si parere de rau.

In urma acestui accident, Mihaela isi pierdu memoria. Dupa doi ani de zile, se casatori cu barbatul care o lovise cu masina, dar care in acelasi timp ii salvase viata. Marius era un barbat chipes, bogat, dar mai ales avea un suflet bun, ca al Mihaelei. Mihaela era fericita, dar nu pe deplin, deoarece simtea ca ii lipseste ceva, simtea ca o bucatica din sufletul ei fusese furata. Lipsa amintirilor o intrista si o obseda din ce in ce mai mult. Se intreba cine era, de unde era si mai ales ce cauta in acea noapte pe strada? Adesea fericirea ei se preschimba in tristete. Marius incerca sa ii faca toate poftele, sa nu o supere, oferindu-i dragostea sa, dar vedea ca Mihaelei ii lipseste ceva. Refugiul si-l gasea in credinta. Simtea nevoia sa se roage, seara de seara, rugandu-l pe Dumnezeu sa-i lumineze sufletul si mintea.

Doamne, de nu te-as avea in inima mea

As crede ca ma apropii de moarte.

De ce nu ma intelege nimenea?

De ce viata mi se pare asa de grea?

De ce de nimic nu ma pot bucura?

Lumineaza a mea minte, Parinte,

Sa pot merge inainte!

Timpul trecea si cu pasi repezi perioada Sarbatorilor de iarna se apropia. Mihaela avea intotdeauna in aceasta perioada, un sentiment pe care nu il putea descrie.

In sfanta dimineata de Craciun, ea merse cu Marius la biserica, aceeasi biserica la care in urma cu cinci ani pasea cu speranta alaturi de Ionut. Cand iesira din biserica, vazura un grup de copii imbracati saracacios ce cantau colinde dirijati de un batranel vesel cu ochii albastri. Din cand in cand, cate un copil iesea din grup si oprea cate un trecator sau ii ruga pe cei care se opreau sa ii asculte sa le dea un banut. Batranul ii invatase sa vorbeasca frumos, adresandu-se cu tatuca daca cereau unui barbat, sau mamuca daca cereau unei femei. Mihaela se opri si ii asculta. Marius, cand iesi din biserica, fu impins de doua copile care se ghionteau si se alergau pe langa el.

Hei, stati cuminti! le spuse el. Nu va mai alergati si stati langa parintii vostri.

Noi nu avem parinti!, raspunse una dintre ele.

Cum nu aveti parinti. Ce s-a intamplat cu ei?

Tatal nostru a murit cand eram mai mici, iar de mama noastra nu stim nimic. Cateodata ne amintim de vocea ei si ne aducem aminte de privirea ei si atunci sora mea plange, dar eu nu plang, caci asa m-a invatat batranul.

Care batran?!

Acela din fata ta. El ne-a crescut.

Batranul facu semn copilelor sa intre in grup.

In tot acest timp, Mihaela asculta cu drag colindele. La un moment dat, copiii tacura iar batranul canta singur un mic cantecel, pe care doar Mihaela il auzi:

Iti multumesc Doamne iarasi,

Ca mi-ai dat doi ingerasi.

Eu ii simt cu mine alaturi,

Cat as vrea sa mi-i alatur!

Mihaela asculta cu inima stansa, vorbele batranului. Prin fata ochilor incepura sa ii apara tot felul de imagini pe care nu le intelegea.

Batranul se intoarse catre ea si cu o voce calda ii spuse:

Tu mult ai iubit, ai patimit, dar toate ti se vor ierta,

Caci iata ai doi ingerasi chiar aici, in fata ta!

Mihaela isi duse mainile la cap, ametita de imaginile care-i veneau in minte si de vorbele batranului. Din grup se desprinsera doua copile ce semanau intre ele ca doua picaturi de apa. Una dintre ele intinse manuta si ii zise Mihaelei:

Mamuca, ne dai un banut?

Aproape ca o marioneta, Mihaela lua intr-o mana palmuta mica (stanga) si inghetata a fetitei, iar in cealalta mana lua manuta dreapta a celeilalte copile ce se uita pierduta in ochii ei.

Clopotele bisericii incepura sa sune, si-atunci minunea minunilor se petrecu. Vazand in palmele copilelor un semn mic, rosiatic, ca un banut, Mihaelei ii reveni memoria si isi recunoscu fetitele. Mama isi stranse cu bucurie si dragoste fiicele la piept, dupa atata timp. Marius privea ca un spectator nedumerit intreaga scena. Lacrimi grele ii curgeau Mihaelei pe obraji.

Mai tarziu, in seara de Craciun, intr-o camera mare, calduroasa si luminoasa, impodobita cu diferite ornamente de Craciun, iar in mijloc avand un brad mare impodobit, statea o familie ascultand zgomotul lenes al focului. Cea mai fericita familie.

In varful bradului stau, tinandu-se de mana, doi ingerasi de portelan cu aripile intinse, veghind alti doi ingerasi, ghemuiti pe canapea langa mama lor.

Stanga Mihaela, Com. Tisau, jud. Buzau