Una din doua

Problema cunoasterii trecutului preocupa in mod insistent pretutindeni, observa intr-un comentariu publicat mai de mult in Neue Zurcher Zeitung Andreas Breitenstein, un cunoscator al spatiului central-european.

Intre articolul lui Breitenstein si agitatia creata in Romania de dosarele Securitatii nu este, in aparenta, decat o legatura de teme si calendar. In februarie, 〞Institut fur die Wiessenschaft des Menschen" (Institutul pentru stiintele omului) a organizat la Viena o dezbatere academica avand ca tema 〞The Memory of the Century". Au participat cativa intelectuali de prima mana, din est si din vest, interesati sa stabileasca care sunt cele mai bune metode de aducere aminte, de rememorare personala, publica si politica. Publicistul elvetian a asistat la trecerea in revista a argumentelor prezentate la seminarul vienez, convins ca ele au o legatura cu marea dilema romaneasca: a accepta sau a refuza trecutul Securitatii.

O dilema care ar putea fi calificata, pornind de la cele doua formule invocate frecvent in presa din tara: 〞O tara care-si ingroapa trecutul risca sa deraieze", repeta partizanii lamuririi complete a mostenirii Securitatii sau 〞ingropati trecutul, altfel va va ingropa el pe voi" - sustine C.V. Tudor in numele atator aparatori ai pastrarii colbului pe dosarele comunismului.

Filosoful francez Paul Ricoeur crede ca recursul la istorie, reanimat in acest debut de secol, este urmarea dezamagirilor omului in raporturile sale cu divinitatea si a esecului utopiilor colectiviste. Dar intalnirea cu trecutul nu se face usor. In ea se inlantuie memoria colectiva, fictiunea si amintirea personala... Pentru a cunoaste trecutul avem la-ndemana, asadar, metode nesigure, lacunare. Dar altceva n-avem. 〞Norocul cunoasterii este elixirul vietii", conchide Ricoeur.

Pierre Nora, directorul revistei Le Debat si animatorul conceptului asa-ziselor 〞lieux de memoire", in care trecutul este prelungit in prezentul care-i include sensurile, crede ca o istorie vie este doar 〞istoria democratizata". Adica istoria care ia nota de revolta adevarului celor de jos impotriva adevarului decretat al opresorilor. Exista insa si limite, acolo unde un adevar particular absolutizat exclude toate celelalte adevaruri particulare. Particularul care se vrea general deschide calea asasinatului.

N-a lipsit de la colocviul vienez Joachim Gauck, pastorul care dupa 1991 a creat si a condus apoi ani in sir Oficiul Gauck, prin care milioane de germani au avut acces la dosarele STASI. Fostul regim comunist est-german n-a fost delegitimat, a spus Gauck, decat prin deschiderea arhivelor fostei politii politice.

Adam Michnik, fostul rezistent anti-comunist polonez, s-a facut in schimb purtatorul de cuvant al 〞primatului politicii realizabile". Societatea poloneza in transformare nu este suficient de matura pentru a-si permite confruntarea cu arhivele Securitatii. Scrutarea trecutului prin dosarele Securitatii n-ar deschide decat poarta unor abuzuri politice nesfarsite. Gauck l-a contrazis energic pe Michnik aici. Mai importanta decat redescoperirea trecutului este - in opinia lui Adam Michnik - stabilizarea societatii. Situatia ar fi valabila si in tari ca Serbia sau Croatia.

Judecata morala radicala n-ar fi oportuna in Polonia, unde elitele comunismului au acceptat in mod pasnic si activ trecerea la democratie. Michnik sustine si ca aceasta metoda, de catifea, in judecarea trecutului, a fost si una din cauzele care au facut ca Polonia sa fie scutita de sindromul post-comunist al nationalismului autoritarist si uneori sangeros.

Intre aceste cateva argumente diferite, prezentate la intalnirea de la Viena dedicata memoriei secolului, intalnim cel putin doua metode, foarte folosite si in Romania: febra deschiderii si cea a inchiderii concomitente a dosarelor Securitatii.

Argumentul Gauck, care cere aflarea completa a continutului dosarelor, ca piatra de temelie a depasirii comunismului, si argumentului Micknik, care cere mai intai stabilitate si calm social, si doar apoi socoteli complete cu trecutul.

Situatia din Romania, in multe privinte, ar putea fi mai compatibila cu modelul propus de Michnik. Cu diferenta fundamentala, totusi, ca prabusirea comunismului s-a facut in Romania in mod sangeros, iar nationalismul autoritarist a fost ideologia alternativa a celor care au guvernat tara in primii ani dupa revolutie. Fosta Securitate din Romania, spre deosebire de serviciile secrete poloneze, pe de alta parte, a fost nu a cincea, ci prima coloana a puterii comuniste. In Polonia, comunismul a cazut cu concursul regimului comunist, in timp ce in Romania urmarile comunismului n-au putut fi depasite, ani in sir, datorita prezentei si influentei considerabile a succesorilor regimului dictatorial in dinamica noii democratii. Cu adaosul, de asemenea, ca nici calmul si nici stabilitatea, ca sa nu mai vorbim de intrarea in NATO, n-au fost in Romania, spre deosebire de Polonia, rezultatele amanarii recursului la trecut, ci efectele, indelung amanate, ale presiunilor occidentale, care n-au exclus un proces, si el, atat de lent, de transformare a guvernantilor si aparatului de putere. Asa stand lucrurile, mai poate fi oare menajat trecutul comunist, in Romania, in linia argumentatiei lui Michnik?

In raspunsul la aceasta intrebare sta nu atat solutia crizei dosarelor Securitatii, cat insasi posibilitatea consolidarii progresului democratic al tarii.