Surzi la lumea din jur

Purtăm căşti pe urechi în drum spre locul de muncă. Până şi bicicliştii care se amestecă în mod curajos printre maşini ascultă muzică, deşi ar trebui să fie mereu atenţi la ce fac sau la cum clazonează partenerii lor de trafic. Ajunşi la serviciu, comunicăm pe ecranul calculatorului cu colegii aflaţi la un braţ distanţă. Şi chiar când alegem să ne relaxăm preţ de o oră într-un parc sau într-o sală de fitness nu ne dezlipim "căpăcelele" din urechi. Nu mai ştim să ascultăm. Nici măcar să ne ascultăm gândurile. Ce câştigăm dar, mai ales, ce avem de pierdut?

Gălăgia infernală a devenit zgomotul de fond al fiecărei zile, odată ce-am cutezat să trecem pragul propriei locuinţe. O poluare fonică totală, constantă şi epuizantă. Încercăm să o păcălim. Se întâmplă să plecăm de acasă fără chei, în papuci sau uitând portofelul, dar niciodată fără căştile de la IPod sau telefon bine îndesate în urechi ? metodă de apărare în faţă zgomotului de "afară", pe care îl înlocuim cu cel preselectat de noi înşine. Nu contează că ne transformăm în mici autişti, incapabili de a reacţiona prompt la o situaţie din jur sau de a răspunde unei solicitări de tipul "Se poate să nu mai blocaţi uşa?". Suntem mulţumiţi că nu ne mai enervăm de la scrâşetul metroului pe şine, maneaua de la telefonul puştilor de gimnaziu de alături sau "Luceafărul" în interpretarea originală a cerşetorului din autobuzul 335. Nu mai auzim. Dar nici nu mai putem asculta.

La muncă, aceeaşi situaţie. Că ne facem treaba ascultând muzică, stând cu dopuri în urechi sau discutând online cu colegii de alături, toate acestea ne diminuează reflexele de fiinţe sociale, care au ochi, urechi şi, nu în ultimul rând, vorbe pentru cei din jur. Nevoia de a controla ceea ce ne ajunge la urechi ne îndepărtează de obişnuinţa de a asculta zgomotele ambientale şi de a face faţă neprevăzutului. Iar încercarea de a scăpa de zgomot şi, mai precis, reuşita acestei încercări ne pot face imuni la acţiune şi reacţiune, într-o societate care suferă de deficit de atenţie, avertizează experţii britanici. În plus, ne-am obişnuit atât de mult să ne camuflăm de cei din jur şi de zgomotele înconjurătoare, încât nu ne mai ascultăm nici pe noi. Disperaţi să ne punem la adăpost de o lume care ne asurzeşte, devenim surzi şi la propriile gânduri, în momente de aşa-zisă relaxare. O plimbare prin parc sau câteva tururi de alergare pe un stadion ar fi bune ocazii de a ne limpezi gândurile. De a auzi mici zgomote "naturale", plăcute, de la cadenţa paşilor pe o alee plină de frunze până la râsetele copiilor care se înghesuie pe un tobogan. Alegem însă tot "pseodorealitatea auditivă" pe care ne-o fabricăm siguri, sub forma unei liste de melodii, a unui audio-book sau a postului de radio preferat.

Pare uşor exagerată afirmaţia că oamenii sunt pe cale să renunţe la unul dintre cele cinci simţuri. Şi că ignoră mostre de înţelepciune datând de mii de ani. De exemplu, în scrierea chineză, ideograma pentru "a asculta" combină simbolurile pentru urechi, ochi, atenţie şi inimă. Iar o vorbă de duh evreiască spune că "Dumnezeu ne-a dat două urechi şi o gură pentru a ne transmite că trebuie să ascultăm de două ori mai mult decât vorbim". Iar peste aceste mostre de înţelepciune se suprapun cercetări recente care avertizează că "generaţiile de după noi vor deveni «surde» la lumea din jur, condamnate la vieţi mărunte, private de fericire, dragoste, bani şi prieteni". Scenariul cercetătorilor de la Universitatea din Salford pare uşor apocaliptic. Însă comportamentul oamenilor din jur n-are darul să ne liniştească temerile. Tot mai puţină lume are cheful, rabdarea şi puterea de a fi atentă la ce se petrece în jur. De a asculta, privind interlocutorul în ochi. Gândindu-se la ce ar vrea să întrebe. Aşteptând ca acesta să termine de vorbit. Traducând în propriile cuvinte afirmaţiile interlocutorului şi folosinde-le pentru a formula răspunsuri, reacţii, păreri. Interacţionând. Fără messenger sau e-mail pentru anunţuri de genul "A venit mâncarea" sau "Închideţi geamul, s-a aerisit suficient". Fără a asculta ce se spune manevrând cu o mână telefonul (eventual pentru un SMS, că şi comunicarea verbală începe să fie depăşită) şi cu cealaltă, scotocind în sertarul biroului în căutarea telecomenzii de la televizorul din redacţie. În acest ritm, generaţiile următoare nu vor mai fi capabile să asculte cu atenţie nimic din ceea ce li se spune. Şi va fi nevoie de cursuri speciale în şcoli. Iar tot mai mulţi adulţi vor apela la psihoterapeuţi pentru a fi siguri că există, totuşi, cineva care să îi asculte, chiar dacă o fac contra cost, din moment ce oamenii din jur fie nu mai vor, fie nu mai pot să o facă. Însă orice psihoterapeut va spune că "cea mai importantă parte a procesului de vindecare este de a-i ajuta pe pacienţi să îşi înţeleagă problemele pe care ei înşişi le descriu. Ceea ce pare tot mai dificil, din moment ce nu ne mai ascultăm nici pe noi înşine".

Nu în ultimul rând, ca posibil factor de convingere, speciliştii britanici invocă beneficiile pe care calitatea de a asculta le aduce vieţii amoroase. Un studiu din 2005 concluziona că femeile sunt atrase în special de bărbaţii puternici şi tăcuţi, cuvântul-cheie fiind "tăcuţi". În traducerea liberă a doamnelor şi domnişoarelor care au luat parte la cercetare, această atitudine rezervată e sinonimă cu atenţia sporită la ceea ce ele au de spus. Şi nimic nu este mai romantic, pentru majoritatea femeilor, decât un bărbat care stăpâneşte arta de a asculta.