Hepatitele, de la A la E.

Hepatitele – mai ales formele B si C – sunt o problema importanta de sanatate la nivel mondial. Ele pot produce forme prelungite si grave de boala care altereaza structura si functionarea ficatului, afectand sanatatea intregului organism. Acest lucru se intampla in ciuda progreselor inregistrate in dome­niul tratamentului, implementarii unor investigatii sofisticate, practicarii pe scara din ce in ce mai larga a imunizarii, fenomenul costand miliarde de dolari, dar mai ales numeroase vieti.

Hepatitele lovesc indiferent de varsta (de la nou-nascuti la adulti) sau de mediu (in tarile bogate sau sarace). In mod paradoxal, pentru niste afectiuni atat de grave, uneori nu prezinta deloc simptome sau prezinta unele usoare, nesemnificative, ceea ce permite ca boala sa se dezvolte ne­stingherita multi ani la rand, facand posibila distrugerea silentioasa a ficatului, pana in stadii avansate. Chiar mai periculos este faptul ca, in tot acest timp, persoana infectata – care uneori nici nu este constienta ca sufera de o maladie – poate transmite boala: prin sangele infectat, prin contact sexual sau de la mama la copil la nastere. De aici importanta controalelor medicale periodice si a ana­lizelor de rutina care pot semnala existenta unei probleme, ce va fi apoi diagnosticata prin teste specifice. De aceea, luna mai este in intreaga lume dedicata constientizarii populatiei asupra acestei periculoase maladii, 17 mai fiind Ziua Mondiala a Hepatitei.

In lume, exista 350 de milioane de persoane cu infectie cronica cu virusul hepatitei B, inregistrandu-se 620.000 de morti anual legate de aceasta, precum si 170 de milioane de persoane infectate cronic cu virusul C. In Romania, exista aproximativ doua mi­lioane de persoane infectate, statisticile situandu-ne pe primele locuri in Uniunea Europeana, atat din punctul de vedere al ratei imbolnavirilor, cat si al mortalitatii inregistrate. De aceea, cunoasterea mo­dului de raspandire a acestor afectiuni, a factorilor de risc si mai ales a metodelor de prevenire sunt esentiale.

Cea mai raspandita
Cea mai raspandita forma de boala este hepatita cu virusul A. Acesta este un virus ARN, rezistent in mediu (poate rezista mult timp la temperatura camerei si chiar la temperaturi mai ridicate, fiind distrus prin fierbere si clorinare). Virusul se multiplica in ficat si este prezent in scaun (mai ales in scaunele diareice). Se transmite, asadar, pe cale fecal-orala, la fel ca alte infectii digestive, fiind in esenta o boala a mainilor murdare, din aceasta cauza este mult mai frecventa la copii pana la 14 ani. In tara noastra, cele mai numeroase cazuri se intalnesc toamna si cele mai putine primavara si vara, boala evoluand frecvent sub forma de epidemii. Spre deosebire de hepatitele B sau C, cea cu virusul A nu se cronicizeaza si se vindeca in majoritatea cazurilor fara nici un fel de complicatii. Dupa vindecare, se instaleaza o imunitate solida, care impiedica o noua imbolnavire. S-a constatat ca 75%-80% dintre adulti prezinta anticorpii specifici, ceea ce atesta o infectie in trecut, uneori fara ca acestia sa fi prezentat simptome de boala. Imunitatea functioneaza insa doar impotriva virusului A. Boala are o perioada de incubatie de 3-5 saptamani, bolnavul fiind contagios din a doua jumatate a incubatiei (cand deci nu prezinta nici un fel de manifestari) si inca 7-10 zile dupa aparitia icterului. Boala debuteaza cu semne generale nespecifice (febra moderata, dureri musculare, astenie, ameteli, uneori chiar simptome respiratorii asemanatoare gripei) si digestive (scaderea poftei de mancare, greata, varsaturi, dureri abdominale, balonare) care dureaza 3-7 zile. Ulterior, apare icterul, care colo­reaza pielea si mucoasele galben (in nuante mai mult sau mai putin intense), in timp ce urina devine mai inchisa la culoare si scaunele se deco­loreaza. Icterul se mentine, de regula, doua saptamani, dupa care incepe sa paleasca. Diagnosticul se pune pe baza datelor epidemiologice (care probeaza expunerea la virus), a examenului fizic si analizelor de laborator. Acestea constau in determinarea bilirubinei (care este crescuta), transaminazelor ASAT si ALAT (care sunt de asemenea crescute), fosfatazei alcaline, LDH, albuminei etc. De asemenea, se poate determina titrul anticorpilor specifici. Daca expunerea este confirmata, in urmatoarele doua saptamani de la aceasta se poate admi­nistra IgG, care impiedica instalarea bolii. Odata aparuta boala nu exista insa medicamente specifice. Bolnavul este izolat, la spital sau acasa, si se adopta masuri igieno-dietetice simple, de crutare a organismului: odihna, regim alimentar sanatos, hidratare suficienta. Cea mai eficace metoda preventiva este vaccinarea, care se face cu doua doze, administrate la 6 luni intre ele. Vacci­nul va fi administrat dupa ce copilul a implinit un an. In principiu, persoanele de orice varsta pot fi vaccinate.

Sange, sperma, secretii
Virusul hepatitei B este un virus ADN, care se gaseste in special in sange, sperma, secretii vaginale (inclusiv sange menstrual). Ca atare el se transmite prin contactul cu sangele, sex neprotejat sau de la mama la nou-nascut. Produsele de sange sunt controlate la recoltare, totusi exista riscul unei infectii in cazul folosirii acelor nesterile (injectii, tratamente stomatologice, tatuaje, body pier­cing, acupunctura etc.) sau a utilizarii in comun a aparatelor de ras, truselor de mani­chiura sau a instrumentelor de tuns, a periutelor de dinti etc. Acest lucru este cu atat mai periculos cu cat exista un mare numar de persoane infectate care nu sunt constiente de acest lucru, dar pot transmite boala. Spre deosebire de hepatita A, cea cu virusul B apare mai frecvent la adulti, probabil si din cauza introducerii vaccinarii copiilor. Odata ajuns in ficat, virusul se multiplica si genereaza o reactie imuna, care declanseaza modificari inflamatorii locale, ce duc la afectarea structurii si functiei hepatice. Perioada de incubatie este de 2-3 luni (putandu-se extinde intre 45 si 180 de zile). Boala debuteaza insidios: cu astenie, indispozitie, dureri de cap, simptome digestive (inapetenta, greata, varsaturi), febra moderata, uneori manifestari alergice (eruptie asemanatoare cu cea din urticarie, dureri articulare), manifestari care dureaza 2-3 saptamani. Ulterior, apare icterul care de obicei este mai intens si dureaza mai mult decat in hepatita A. Ficatul este marit si bolnavul simte o durere sau o senzatie de presiune, jena in partea superioara dreapta a abdomenului. Alteori, bolnavul nu prezinta nici un fel de manifestari evidente. De cele mai multe ori, organismul reuseste sa opreasca infectia, insa in 6%-10% dintre cazuri ea se cronicizeaza. Acest lucru se intampla mai frecvent daca boala apare la copii, in special la nou-nascuti sau la copii mici. Chiar si in cazul cronicizarii, daca boala este depis­tata si tinuta sub control ea poate evolua favorabil. In 30% dintre cazuri insa poate duce la ciroza hepatica si in 10% dintre cazuri la cancer hepatic. De altfel, se considera ca virusul este responsabil de 70% dintre cancerele hepatice. Diagnosticul bolii se face in urma investigatiilor de laborator. Este important de subliniat ca aceste teste sunt complexe si trebuie facute la recomandarea medicului specialist. Tot medicul specialist trebuie sa interpreteze rezultatele, in contextul larg si personalizat al maladiei, pentru a preveni aparitia unor confuzii, erori sau adevarate drame. In principiu, virusul este depistat prin evidentierea unor antigene specifice: Ag HBs, Ag HBc si Ag HBe, care fiecare determina produ­cerea de anticorpi. Prezenta HBs indica o infectie activa si daca se prelungeste peste sase luni semnifica cronicizarea. Anticorpii respectivi marcheaza sfarsitul perioadei active a bolii. Ei sunt persistenti si exercita un efect protector. Antigenul HBe indica un stadiu activ al bolii, in care virusurile se multiplica, in timp ce anticorpii respectivi indica inactivitatea virusului si un risc mai mic de transmitere a maladiei. Insa exista virusuri care au suferit mutatii si nu mai produc acest antigen, nici chiar cand se multiplica activ, ceea ce poate conduce la erori de diagnostic. Antigenul HBc sugereaza existenta unei infectii, fara a preciza momentul acesteia. Anticorpii respectivi HBc Ab IgM arata ca infectia s-a produs in ultimele sase luni. Foarte importanta este determinarea ADN-ului viral (ADN-HVB) care arata ca virusul se multiplica activ. Daca este o expunere recenta sigura (o saptamana in cazul sangelui sau doua saptamani in cazul unui contact sexual) se poate administra o doza de imunoglobuline HBIG, care ar putea preveni instalarea bolii. In cazul declansarii hepatitei acute, tratamentul nu este indicat. Se recurge la un regim de crutare si tratarea simptomelor. Daca boala se cronicizeaza, se incepe tratamentul antiviral, care este strict indivi­dualizat si hotarat de un medic specia­list. El consta in administrarea de interferon si analogi nucleozidici. Cea mai eficace metoda pentru prevenirea bolii este vaccinarea impotriva hepatitei B, care se admi­nistreaza inca de la nastere. Si adultii care nu au beneficiat de acest program pot fi vaccinati insa, mai ales daca se inscriu in grupele de risc.

Hepatita C
Hepatita cu virus C este, de asemenea, o forma periculoasa de boala. Ea se transmite prin sange, prin intermediul acelor infectate, mai rar de la mama la nou-nascut sau prin sex neprotejat. Are o perioada de incubatie variabila, de la doua saptamani la sase luni. Prezinta simptome necaracteristice: oboseala, dureri abdominale, dureri articulare sau musculare, icter. Insa foarte frecvent bolnavii sunt asimptomatici. Spre deosebire de hepatita B, hepatita C se cronicizeaza intr-o proportie mult mai mare, in jur de 85%. Din pacate, nici chiar in aceasta situatie, in majoritatea cazurilor (peste 80% dintre bolnavi) simptomele nu sunt evidente. Boala poate evolua insidios ani la rand (uneori 10-15 ani) si poate afecta grav ficatul, fara a determina manifestari clinice alarmante. Dintre bolnavii cronici 25% dezvolta insa in final ciroza sau cancer hepatic. Diagnosticul se face, de obicei, pornind de la testele hepatice modificate. Daca se suspicioneaza hepatita C se indica determinarea anticorpilor specifici, anti HCV. Daca testul e pozitiv se determina prezenta virusului, a antigenului sau viral, HCV – RNA, care precizeaza daca este vorba de o infectie activa. De multe ori, se recurge si la biopsie hepatica. Tratamentul antiviral este, de asemenea, strict individualizat. Din pacate, nu exista un vaccin care sa previna aparitia bolii.

INFLAMATII. VIRUSURI. In sensul strict al cuvantului, hepatita inseamna o inflamatie a tesutului ficatului. Ea poate fi de natura diversa: infectioasa, alcoolica, autoimuna, alergica, medicamentoasa sau toxica. In fapt, insa, termenul de hepatita se refera aproape intotdeauna la infectiile produse de virusurile hepatitice A, B, C, D sau E. Hepatitele pot fi acute (cand inflamatia dureaza cateva luni) sau cronice (cand infectia persista peste 6 luni).

VIRUSUL HEPATITEI E. Hepatita cu virusul E se transmite tot pe cale fecal-orala, producand simptome asemanatoare cu hepatita A. La fel ca aceasta, nu se cronicizeaza si se vindeca fara complicatii.

B+C. In 10% dintre cazuri, bolnavii cu hepatita B pot fi infectati si cu virusul C. In acest caz exista un risc mai mare de dezvoltare a complicatiilor hepatice si apar dificultati de tratament, deoarece afectiunile beneficiaza de terapie distincta. De obicei, unul dintre virusuri e mai activ, predominant. In acest caz, tratamentul va fi indreptat cu precadere impotriva sa.

DELTA. Virusul hepatitei D (sau delta) nu se poate dezvolta decat la persoanele care prezinta hepatita B. Virusul se transmite prin sange si prin contact sexual. El poate fi contractat o data cu virusul B, caz in care va putea fi eliminat mai usor din organism. Insa daca apare la o persoana care prezinta deja aceasta infectie, evolutia hepatitei B este mai grava si marcata de complicatii : virusul D este eliminat mai greu de sistemul imunitar. Poate fi evidentiat in laborator prin detectarea anticorpilor specifici anti HDV.