Nici pana astazi oamenii de stiinta nu s-au pus de acord in privinta originii sifilisului. Din aceasta perspectiva, aceasta boala infectocontagioasa este poate cea mai controversata din istoria medicinei.

Nici pana astazi oamenii de stiinta nu s-au pus de acord in privinta originii sifilisului. Din aceasta perspectiva, aceasta boala infectocontagioasa este poate cea mai controversata din istoria medicinei, ne spune profesorul Nicolae Marcu, seful Catedrei de Istoria Medicinei UMF "Carol Davila". Pe masura descoperirilor stiintifice s-au construit mai multe ipoteze. Cea mai plauzibila dintre ele sustine ca sifilisul are origini pe continentul american. Boala ar fi fost adusa in Europa de 45 de corabieri, reveniti in 1492 din expeditia lui Cristofor Columb in America. Ei s-au inrolat in armata regelui Carol al VIII-lea al Frantei, care un an mai tarziu a pornit un razboi impotriva Regatului Neapolelui. In aceste imprejurari izbucneste sifilisul intre ostasii celor doua tari. Dupa lasarea la vatra a trupelor, care cuprindeau mercenari spanioli, nemti si de alte natii, boala contagioasa s-a imprastiat cu repeziciune in lumea intreaga. Pentru ca se transmite pe cale sexuala, si-a capatat stigmatul de boala a desfraului. In 1505, sifilisul era deja semnalat si in tarile cele mai indepartate, precum China. O a doua teorie a originii sifilisului este cea africana, care spune ca boala ar fi existat dintotdeauna in zona ecuatoriala a Africii si a fost adusa in Europa si America prin comertul cu sclavi. Ipoteza nu este sustinuta de oamenii de stiinta pentru ca forma de sifilis de pe continentul african nu este venerica. Alti istorici sustin ca sifilisul a existat dintotdeauna, in intreaga lume. Descoperiri arheologice din necropole neolitice releva prezenta unor leziuni specifice bolii pe oseminte umane. Si in Romania s-au facut astfel de descoperiri, la Sarata-Monteoru.

Tratamente cu mercur

Cel mai eficient tratament pentru epidemia de sifilis din Evul Mediu s-a dovedit a fi mercurul, sub forma de unguente locale sau potiuni cu administrare orala. "Insa cel mai spectaculos leac al sifilisului a fost cinabrul, o sare de mercur care se arunca pe carbuni incinsi, iar bolnavul trebuia sa inhaleze aburul rezultat. Totusi, tratamentele cu mercur au avut marele dezavantaj de a provoca intoxicatii, care deseori duceau la deces", relateaza prof. Nicolae Marcu. Pentru cateva sute de ani, acesta a fost insa singurul leac eficient in lupta cu sifilisul. Abia la inceput de secol al XX-lea terapeutica a cunoscut o dezvoltare semnificativa. In 1909 a aparut tratamentul cu arsenic trivalent (Salvarsan sau preparatul 606), creat de Paul Erlich. A urmat neosalvarsanul, un preparat tot pe baza de arsenic. In 1943 a fost descoperita penicilina, cel mai eficient tratament al sifilisului.

Microbul care cauzeaza boala a fost evidentiat abia in 1905 de bacteriologii germani Fritz Chaudinn si Eric Hoffmann. Ei l-au numit Spirocheta palida, dar un an mai tarziu a luat denumirea Treponema pallidum. In 1906, Jules Bordet si T. Wasserman au descoperit reactia Wassermann, importanta in diagnosticul serologic al bolii. Si oamenii de stiinta romani au adus informatii importante despre boala. Constantin Levaditi a creat un tratament revolutionar cu bismut in 1921. Descoperirea prezervativului, in aceeasi perioada, precum si dezvoltarea igienei au contribuit la combaterea bolii.

PARTICULARITATILE SIFILISULUI

PRIMAR. Sifilisul se transmite in general prin contact sexual. La doua-sase saptamani de la contractarea bolii apare un sancru (ulceratie) pe uter la femeie sau pe organele sexuale la barbat. Leziunea este tare la palpare, nedureroasa si insotita de adenopatie (marirea ganglionilor). Simptomele trec neobservate, dar boala este contagioasa. SECUNDAR. In sifilisul secundar, care survine dupa doua luni sau chiar trei ani de la infectie, microbul este diseminat in sange si organe. Apar eruptii cu aspectul unor pete rozalii si simptome care pot fi confundate cu sindromul gripal: febra, stare generala alterata. TERTIAR. Dupa cativa ani apar leziuni numite gome sifilitice, care au tropism pentru anumite tesuturi: pielea si mucoasele, bolta palatina (favorizand aparitia unor orificii intre nas si gura), artere (provoaca anevrismul aortic). Si tesutul nervos poate fi afectat prin doua boli grave: tabesul (sifilisul maduvei spinarii) si paralizia generala progresiva (sifilisul creierului).

PERSONALITATI. Istoricii sustin ca au existat multe celebritati victime ale sifilisului. Printre acestea se numara Francisc I al Frantei, Benvenuto Cellini, Diana de Poitiers, tarul Ivan cel Groaznic. Portrete ale mai multor personalitati ilustreaza leziuni caracteristice sifilisului. O astfel de leziune pe nas prezentau Henric al VIII-lea si Papa Alexandru Borgia. Dimitrie Bolintineanu a fost una dintre faimoasele victime ale sifilisului.

IN ROMANIA. O epidemie de sifilis se pare ca a existat in Romania in jurul anilor 1500 si a pornit din Transilvania. Au aparut atunci, in jurul oraselor Brasov, Sibiu si Sighisoara, asezaminte speciale in care erau izolati bolnavii de sifilis. La inceputul secolului al XIX-lea, boala infectocontagioasa a aparut si in Moldova si Tara Romaneasca. Au fost create atunci asa-numitele "spitale de sifilitici". In jurul anilor 1860, incidenta bolii a scazut considerabil, iar institutiile medicale speciale au fost transformate in spitale judetene. A existat la Facultatea de Medicina din Bucuresti si o catedra de sifiligrafie si dermatologie, creata de profesorul Petrini-Galati, in 1892.

Tracy Moore/DREAMSTIME