Bunicul care a făcut perfuzie cu tinereţe Spaniei

SĂ NU-I FIE DE DEOCHI DE VIAŢĂ!
Chestia asta cu bătrîneţea e o treabă foarte complicată. Fiindcă nu numai funcţionarea perfectă a genunchilor şi respiraţia fără obstacole îţi dau dreptul să spui că eşti tînăr. Fiindcă bătrîneţea se dovedeşte, nu depinde de zgîrciul de la genunchi care s-a uzat prin înaintarea în vîrstă. Tinereţea, pînă la urmă, este o treabă a sufletului. După cum bătrîneţea, cea reală, este dată tot de starea de lumină a sufletului. Există veritabili tineri, veritabili adolescenţi chiar dacă pe buletinul lor scrie 80 de ani, fiindcă aceşti aşa-zişi bătrîni în acte au atîta primăvară în piept, radiază atîta lumină a felului lor de a fi, au atîtea vise şi-atîta chef de viaţă şi poftă de a se competiţiona mereu în ringul concurenţei, încît ei nici pe departe nu pot fi consideraţi pensionari, nu pot fi de fapt consideraţi bătrîni trimişi la depou, unde se odihnesc locomotivele vechi fără întrebuinţare. După cum există tineri care doar de cîţiva ani au dat Bacalaureatul şi sînt cu firi cenuşii, scîrbiţi de tot şi de toate, pesimişti, moţăind prin viaţă, anemici în vise şi idealuri. Chit că pe aceşti tineri îi ţin zdravăn picioarele, prin lipsa de visare şi lumină, ei reprezintă categoria reală de bătrîni. Un teribil exemplu de cum se judecă real vîrsta unui om l-a dat de foarte curînd "bunicul" Aragones, Papa Louis Aragones, septuagenarul Aragones, antrenorul campioanei Europei, Spania, care s-a dovedit mai tînăr decît toţi tinerii. Antrenorul de 70 de ani, Aragones, a imprimat băieţilor săi, echipei sale cel mai tineresc joc, fotbalul manageriat de bunicul Aragones fiind zglobiu, fantezist, cu elan, aerisit, neodihnit, era un fotbal sprinten, un fotbal tineresc şi al imaginaţiei. Trona peste acest stil superb de vioi şi de tineresc etalat de fotbaliştii (bunicului) tocmai "bătrînul" Aragones, cel de 70 de ani. Şi mai este ceva care vorbeşte despre TÎNĂRUL Aragones, şi anume încrederea teribilă pe care le-a insuflat-o spaniolilor în valoarea lor, în menirea lor, în destinul lor de învingători. Aragones le-a făcut spaniolilor perfuzie cu tinereţe şi cu conştiinţa propriei valori. Chiar atunci cînd Aragones a fost pedepsit de forurile fotbalistice europene pentru un aşa-zis rasism, el de fapt dorea să topească complexele de inferioritate ale fotbaliştilor spanioli în faţa vedetelor de genul Henry, care era o gazelă neagră. A fost stîngaci Aragones. A fost caminabil Aragones cînd, în pornirea lui de a demola înfricoşările fotbaliştilor spanioli, a spus că "cioroiul" de Henry nu e cu nimic mai bun decît ibericii. Păi, cum poate fi considerat bătrîn cel care a ţinut trează încrederea în sine a Spaniei? A menţinut flacăra ambiţiei de a fi prima. Şi pînă la urmă a migălit la izbînda triumfală a fotbalului spaniol. Numai un tînăr puternic, de fapt, cum s-a dovedit Papa Aragones, putea să îi descătuşeze de orice inhibiţie pe fotbaliştii de-o şchioapă ai Spaniei în faţa găliganilor nemţi. Şi pînă la urmă, morişca tinerească de pase într-un ritm ameţitor ţesută de fotbaliştii Spaniei de un metru şapte zeci şi un pic le-a ascuns mingea zdraconilor Germaniei de peste un metru optzeci şi cinci. L-au aruncat în sus prinzîndu-l în braţe drăgăstoase jucătorii spanioli pe făcătorul succesului, antrenorul Aragones, cel cu părul alb, ca al bunicilor care citesc poveşti nepoţilor. Dar de fapt tînărul Aragones a pus la cale o poveste frumoasă a biruinţei pentru întreaga Spanie. O poveste în ritm îndrăcit de passo-doble, o poveste de succes pentru Spania. Nu era biruitorul Aragones îmbrăcat la patru ace. Era în trening. Şi după ce l-au purtat pe braţe spaniolii, şi-a ridicat simplu, firesc, omenesc pantalonii de la trening cu elasticul înmuiat de transpiraţia emoţiei.