Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
A primit o decoraţie la fel de strălucitoare ca un premiu Oscar. Distincţia superbă pe care maestrul Dinică a primit-o vine de la români. Şi anume, pe telefoanele mobile ale românilor, mulţi dintre ei tineri, aceştia şi-au fixat să le sune telefonul mobil cu replica devenită legendă rostită de maestrul Dinică: "Nu trage, domn Semaca, sunt eu Lăscărică!".
Teribilă dovadă de dragoste şi neuitare acest sunet care de câteva ori pe zi se aude pe telefoanele mobile ale românilor. Cât de sensibil şi deştept, şi înzestrat cu poezie poate fi acest popor, încât, în timpul unei emisiuni de televiziune închinată maestrului Dinică, un român oarecare, un telespectator, a trimis un mesaj legat de aceste vorbe din fimul "Cu mâinile curate". Cum suna mesajul românului legat de această zicere: "Acum s-ar potrivi: «Nu trageţi, domn Semaca, acum nu mai are nici un rost!»".
L-am auzit pe Gheorghe Dinică, cu firescul şi modestia-i uluitoare, nereuşind să explice cum izbuteşte asemenea bijuterii de roluri. De fapt, talentul nu poate fi explicat. Nu poate fi pus într-o frază lămuritoare. Talentul este taină, este împărtăşanie dumnezeiască, aşezată pe destinul unor aleşi ai Cerului. Gheorghe Dinică era dintre aceşti oameni superbi. Fără să-şi dea seama nici el, din adâncurile fiinţei lui ieşea sclipirea unui talent covârşitor. Şi el nu-şi dădea seama cum şi de ce toate rolurile lui au înălţime genială.
Într-unul dintre cântecele zise de maestrul Dinică, este un vers ce l-a călăuzit mereu: "Cu actoria niciodată n-am glumit". Era atât de natural, uman, prietenos cu partenerii de distribuţie, încât toţi cei din jur simţeau deodată cheful de a-şi depăşi limitele, de a reuşi ceva foarte bun.
Un alt mare actor, Florin Zamfirescu, podidit de plâns, povestea: "De doi ani filmez în fiecare zi alături de Gheorghe Dinică. Uneori filmam şi cu mult peste miezul nopţii. Eram sleiţi de oboseală şi uneori eu mă aşezam pe podea şi aţipeam cu capul pe duşumea. Dar când mă trezeam capul meu era aşezat pe genunchii lui Gheorghe Dinică. Venea cu discreţie şi-mi ţinea somnul în poală ca un bunic".
Şi-a luat viaţa în piept cu vitregiile ei, dar şi cu nebuniile ei. Boema bucureşteană l-a avut în rol principal pe Gheorghe Dinică. Din taifasurile acelea cu alţi actori, scriitori, pictori ieşeau şi inspiraţiile pentru interpretări superbe. Dezarmant de cald şi sincer maestrul Dinică spunea: "Aşa e viaţa". În tulburătoarea melodie "Sunt vagabondul vieţii mele" există trei versuri care spun despre destinul lui Gheorghe Dinică: "Îmi reproşez de la început/ Că n-am totul de la viaţă/ Şi nu i-am dat cât aş fi vrut". Ca toţi uriaşii actori, asemeni prietenului Ştefan Iordache, Dinică i-a iubit pe români şi a iubit elegant şi profund România. Atunci când i s-a dat premiul de excelenţă, în ovaţiile publicului, pe scenă cu distincţia în mână, Gheorghe Dinică a spus: "Bună seara, români! La mulţi ani, România!".
În şapte cuvinte apare numele ţării şi al poporului de două ori. Chiar dacă s-a clătinat muntele numit Gheorghe Dinică, nu are cum să dispară. Munţii nu se pipernicesc. Când i s-a înălţat sufletul în Ceruri, a fost un asfinţit dincolo de Muntele-Dinică. Dar peste câteva ore, de după Muntele-Dinică răsare şi va răsări în fiecare zi soarele. O replică celebră rostită de Gheorghe Dinică într-un film suna: "Mâna-ntinsă care nu spune o poveste...". Încercăm o rescriere a acestor superbe cuvinte. Mâna-ntinsă către români de maestrul Gheorghe Dinică spune o poveste. Povestea genială a unui român de neuitat.
