P.S. Te pup pe suflet, Românie!

"Trăiască România dodoloaţă!" Probabil că strigarea băieţandrului de pe stradă în ziua Unirii face parte din zicerile superbe ale poporului român. România, dodoloaţă! Cuvântul dodoloaţă nu mai există în vocabularul nostru. S-ar putea să nu fi existat niciodată, dar sună atât de frumos din gura unui băieţandru cu un prea plin de entuziasm în ziua Unirii. Dodoloaţă înseamnă rotundă, bună, caldă, frumoasă, de iubit. Harta României împlinită prin Unire devenea rotundă, fără colţuri, fără ascuţimi, blândă în rotunjimea ei, s-o mângâi cu nesfârşită iubire. Pe bună dreptate 1 Decembrie a însemnat şi înseamnă Ziua Naţională a ţării. Pentru că atunci România s-a adunat întreagă şi fericită.  În emisiunea mea la începuturile Antenei 1, o emisiune care deschidea un drum, interviuri acasă la importantele personalităţi ale românilor din toate domeniile, ei bine, în acea emisiune "Vedete în papuci" obişnuiam să-i întreb pe interlocutori "Dacă a-ţi putea să alegeţi un alt timp de istorie în care a-ţi vrea să trăiţi, în care v-aţi simţi cel mai bine, care ar fi acea vreme a istoriei?". Poetul Adrian Păunescu a stat pe gânduri preţ de zece secunde, după care a răspuns la întrebare: "Mi-aş dori să fiu noroiul care s-a aşezat pe bocancii românilor care se duceau pe câmpia de la Alba-Iulia". Românii care veneau şi pe jos cale de mulţi kilometri pentru a făptui Unirea. Visul atâtor generaţii, ţelul atâtor generaţii pentru care s-a suferit, s-a murit, s-a luptat şi s-a izbândit. Noroiul de pe bocancii românilor cei de toate zilele mergând spre Ora Unirii. Noroiul şi praful strânse de pe drumurile ducând la Alba-Iulia. Şi fiindcă s-a rostit cuvântul noroi, un bun român, Victor Surdu, mi se destăinuia într-o emisiune. "Nu pot să accept acea zicere denigratoare a arunca cu noroi. Noroiul este preţios, e pământul cu apa din cer. Noroiul din pământ românesc bun cu apă. Alături de bălegar, care întregeşte ciclul vieţii pe pământ, ei bine noroiul şi bălegarul sunt o avere, sunt mai preţioase decât ţiţeiul şi argintul." S-a suferit mult pentru Întregirea Ţării prin Unire, s-a murit pentru a păstra pământul în mână românească, s-a murit pe fronturi, a curs sânge pe fronturi. Mă aflam într-un tren care alerga undeva spre Ardeal. Într-o staţie s-a urcat în tren un moşneag cu iţari, cu bocanci scâlciaţi de bătrâneţe, cu clop şi cu doi desagi pe umeri. S-a aşezat pe banca din faţa mea. S-a aşezat cu mişcări greoaie şi nu şi-a putut opri un geamăt uşor. Îndoirea genunchilor i-a smuls geamătul de durere. S-a uitat cu ochi obosiţi, dar semeţi la mine. "Ploile şi frigul din tranşeele războiului mi-au stricat genunchii." A adormit unchieşul în legănarea prietenească a trenului. S-a trezit cu puţin timp înainte de una din gările Ardealului. Mi-a întins o mână grea, asprită de munca pământului. Apoi şi-a săltat desagii pe umăr, şi-a îndesat clopul pe cap şi a coborât într-o gară de Ardeal reintrând parcă în pagina de istorie de unde apăruse. Pe peron, moşneagul şi-a dus mâna la gură şi cu buzele a murmurat "România". Deja trenul se mişca şi nu l-am auzit, i-am citit numele ţării pe buze.

P.S. Te pup pe suflet, Românie!