Pictorita cu mainile golite de muschi

Laura picteaza cam 10 ore pe zi. Laura Sima migaleste la picturi senine. Senine cum ii sunt felul de a fi si firea. In picturile Laurei Sima nu se invartosesc valaturi de neguri si ceata, nu se burzuluiesc nori negri. In picturile ei e mult soare, campuri luminoase prin care trece o caruta cu oameni modest imbracati, dar nu jerpeliti. Pictura Laurei Sima este luminoasa, desi ar fi scuzabil ca in panzele ei sa existe multa umbra. Laura Sima conduce penelul cu o mana, iar cealalta mana este obligata sa sustina antebratul care isi face lucrarea pe sevalet. Mainile Laurei nu au muschi. Antebratul este chiar ca in zicerea aceea "numai piele si os". Muschiul s-a topit pentru ca, undeva pe traseul nervului ce comanda antebratul, comanda de la creier s-a impotmolit. Dar Laura Sima picteaza peisaje cu mult soare, picteaza oameni luminosi. Se simte mai bine in fata sevaletului, chinuindu-se cu ambele maini parasite de muschi sa picteze ca sa aiba un punct de sprijin intr-un destin nedrept. Laura Sima sufera de o boala rara si neiertatoare. I s-au atrofiat muschii si nervii de la maini si de la picioare. Ii este mai usor sa se afle in fata sevaletului decat in fata unui birou sa scrie ceva. Pentru ca, neavand forta in degetele subtiri dezvelite de tesuturi si neavand cum sa apese pe pix, incearca sa impinga cu umarul asupra instrumentului de scris. Ii este chin amarnic si mersul, "inamicul numarul 1 pentru mine inseamna treptele". Aceasta boala nevindecabila si-a aratat coltii pe la 3 ani. "O gena nu si-a facut treaba si-a lasat balta muschii si nervii." Laura nu vorbeste cu voce stinsa, nu priveste spre podea, uitatura ei este curajoasa, iar descrierea bolii care a nenorocit-o o face cu exprimari exacte de om instruit si chiar detasat de cumplitu-i chin. "Partea rea este ca boala a evoluat. Pana in clasa a VIII-a m-am dus singura la scoala, dar azi trebuie ca de o parte si de cealalta sa-mi stea sprijin parintii, imi scapa piciorul cand nervul e prea solicitat si intrerupe comanda spre picioare." Laura Sima rade des. Face gropite in obraji. "Nu-mi plac persoanele care-si plang de mila. Trebuie sa gasesti o solutie pentru rezolvarea problemelor tale." Si Laura nu s-a jelit. Pentru ea, rezolvarea cumplitului impas de sanatate in care se afla a fost pictura. Cu toate infirmitatile ei, cu mainile subtiri precum grisinele, cu picioarele tradate de nervii ce blocau comanda creierului, a urmat Scoala Populara de Arta. Si a avut bucuria de a se prezenta in fata oamenilor cu picturile ei in cateva expozitii. A inconjurat-o cu dragoste si i-a fost ajutor un om de mare suflet, Luminita Gheorghiu, fosta vicepresedinta a Autoritatii Nationale pentru Persoanele cu Handicap, iar acum presedinta impreuna cu acel om bun si generos numit Silviu Prigoana la Liga pentru Ajutorarea Persoanelor cu Handicap si la Fundatia Silviu Prigoana pentru Persoanele cu Handicap. De altfel, Luminita Gheorghiu i-a cumparat primele tablouri din expozitia apreciata de public. Laura Sima picteaza si spera. Spera ca ingineria genetica va gasi o rezolvare pentru cumplita ei boala. "Poate un medicament va sterge din celulele mele partea de ADN defecta care a topit muschii si a intepenit reactia nervilor. Dar pana atunci pictez."