Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Stăteam şi supravegheam copiii în Ţara Piticilor. Erau patru care jucau de-a v-aţi ascunselea printre zidurile labirintului - unul de 12, doi de 7 şi unul de 5 ani. Şi cinci părinţi rezemaţi de pereţi care-i urmăream cu ochi de vultur. Cum ieşea unul din raza vizuală, începeam a ne lungi gâturile neliniştiţi. Ce fel de joacă o mai fi şi asta când părintele tremură că nu-şi mai vede odrasla care joacă "ascunsa"?
S-au plictisit şi au pornit de la un joc la altul, iar noi în urma lor precum norul de colb din urma mânjilor nărăvaşi. Şi nu eram singurii care făceau asta. Prin toată tarlaua de parc, părinţii umblau în spatele copiilor de parcă erau legaţi cu aţă. Puradeii se distrează, nu li se pare nimic neobişnuit. Precum dihorul din banc ce doarme la picioarele stăpânului, s-au învăţat.
Mai sunt câteva parcuri... dar se micşorează treptat - ba se mai ridică o biserică, ba o cârciumă... Noi avem aproape Parcul Gării (care, din acest motiv, e populat de o faună pestriţă) în care părinţii-şi duc copiii când au timp. Maidanezii îşi lasă bolile şi căpuşele pe-acolo şi latră la roţile bicicletelor total indiferenţi faţă de panoul mare care interzice accesul câinilor în parc.
Mi-aş fi dorit să putem lăsa copiii singuri la joacă, măcar de la 7 ani încolo. Să rupă rândurile taberei adverse la "ţară, ţară vrem ostaşi!" sau să se alerge cu inimioarele tremurând de emoţie să nu fie împinşi sau traşi la "frunza". Să joace "cucii", "ţurca" şi "lapte gros", cum jucam şi noi în copilărie. Dar noi aveam parcarea goală de lângă bloc. Sau terenul de joacă aflat acum sub mall. Ei unde să mai joace astea? Cu cine? Mi-aş fi dorit, dar, când îl pierd din ochi, îmi stă inima-n loc de spaimă.
Copiii nu mai au locuri de joacă decât cele special amenajate - la fel ca sălbăticiunile care nu mai au loc decât în rezervaţii. Şi atunci de ce ne mai supărăm ş-i apostrofăm că se joacă pe calculator, când el a rămas practic unicul teren de joacă mereu accesibil?
