x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Viaţă sănătoasă Trup, minte, suflet Terapia prin jocul cu nisip

Terapia prin jocul cu nisip

de Magda Colgiu    |    07 Sep 2010   •   00:00
Terapia prin jocul cu nisip

Suferinzii de stres asociat bolilor cro­nice, în special copiii, persoanele care trec prin crize existenţiale, pacienţii traumatizaţi care întâmpină dificultăţi în a-şi exprima verbal trăirile pot depăşi toate aceste probleme graţie unei terapii inedite, dar care se dovedeşte de mare succes: sand-play - terapia prin jocul cu nisip. Daniela Neagu, psiholog clinician specia-list autonom, este cea care foloseşte elemente ale terapiei prin jocul cu nisip în intervenţiile terapeutice de tip suportiv.


● Ce înseamnă şi la ce ajută terapia prin jocul cu nisip?
● În terapia prin jocul cu nisip pacientul este încurajat să utilizeze nisipul, miniaturile şi apa pentru a crea scene în spaţiul lădiţei/lădiţelor cu nisip. Prin scenele tridimensionale şi prin intermediul jocului (acţiunea de a se juca, procesul jocului este cel mai important aspect al acestei terapii), pacientul nu spune doar o poveste despre sine, ci mai ales găseşte căi de a pune împreună lumea interioară şi cea exterioară. El reuşeste un dialog între conţinuturile conştiente şi cele inconştiente, accesând resurse necesare vindecării şi dezvoltării personale. Avantajul acestei metode este că nu utilizează mecanismul de verbalizare care, de multe ori, poate să fie insuficient pentru a exprima o trăire, poate constitui un mecanism de apărare, un mod de a spune altceva decât simte pacientul. Procesul fiind unul simbolic, conţinuturi inconştiente sunt accesate într-un mod delicat. Uneori, traume foarte profunde pot fi abordate blând, procesul de vindecare având loc într-o manieră delicată. În acest fel, foarte multe afecţiuni cronice sau contextuale se pot trata, fără să se nominalizeze trauma (sau elementul/evenimentul traumatic).


● Pacienţii sunt reticenţi?
● Copiii nu. Unii adulţi, da. Doar la înce­put. Văzând în cabinet lădiţele cu nisip şi rafturile cu jucării, adulţii întreabă dacă lucrăm şi cu copiii. Le spun că da, dar că, dacă vor, pot încerca şi ei experienţa jocului. Şi acolo unde este necesar şi posibil, chiar lucrăm cu această metodă. Unii intră în joc de la început. Alţii au nevoie de câteva şedinţe şi de mai multe expli­caţii. În schimb, copiii sunt foarte încântaţi.


● Aţi avut părinţi care au apelat şi ei la această terapie?
● Da, dar depinde de caz. Uneori lucrăm doar cu copilul. Alteori, copilul fiind o portavoce a familiei explică părinţilor bene­ficiile unei intervenţii terapeutice la nivel familial. În acest caz, familia ca întreg devine pacient. Eu încurajez întreaga fa­milie să participe la joc. Şi atunci încep să construiască împreună, în familie, diverse lucruri. Mulţi realizează abia atunci că nu au mai făcut ceva împreună de foarte multă timp. Jocul îi aduce împreună şi devine un spaţiu de tranziţie între ei, relaţional, interpersonal, nu doar un spaţiu de tranziţie personal. Şi asta e cea mai bună metodă de vindecare. Nu înseamnă însă că dacă nu participă toată familia, copilul nu se "vindecă". Este cazul unei fetiţe ai cărei părinţi au lipsit din ţară patru-cinci ani. E adevărat că se vedeau aproape zilnic pe net, dar erau zile în care părinţii plecau în misiune, erau militari. Şi copilul se gândea de fiecare dată că îşi va pierde părinţii. Toată perioada de patru-cinci ani, copilul a trăit angoasa pierderii părinţilor, ceea ce este un stres teribil. Când au revenit părinţii în ţară, copilul s-a manifestat somatic. S-a instalat enurezisul, a avut erupţii pe corp. Aşa stăteau lucrurile când am cunoscut această familie. Am lucrat doar cu fetiţa, pentru că părinţii au refuzat terapia la nivel familial. Era oarecum modul lor de a nu accepta că sunt coautori ai tulburărilor copilului. A fost un proces dificil, pentru că părinţii se aşteptau ca fata să se obişnuiască imediat cu ei acasă şi apoi odată început procesul terapeutic, trebuie ca vindecarea să se întâmple foarte repede. Aproximativ un an şi ceva a durat terapia cu această fetiţă.


● Sunt pacienţi cu care păstraţi legă­tura şi după ce termină terapia?

● Da. Unii dintre ei mă sună periodic ca să mă informeze despre ce se mai întâmplă cu ei şi cum au reuşit să facă faţă anumitor situaţii, amintind de momente specifice din procesul terapeutic. Alţii mă sună de Sărbători, ocazie cu care, de asemenea, îmi mai povestesc despre ei.


● Dar pacienţii care fac o pauză tocmai pentru că se simt bine mai revin la terapie?

● Unii pacienţi au solicitat la un moment dat să ne oprim şi să încerce să gestioneze singuri, fără suport din partea mea. Alţi pacienţi au spus răspicat: eu mă opresc aici. E dreptul fiecăruia, când se întâmplă asta, este o ocazie să discutăm ce anume determină acea decizie, nu e vorba de a confirma sau nu decizia lor, ci de a-i ajuta să ia o decizie în cunoştinţă de cauză.


● Există persoane cărora le e teamă să spună că merg la psiholog?

● Depinde de mediul din care provin şi de ceea ce cred ei că ar însemna asta pentru imaginea lor. Pe de o parte, se tem de ce vor spune alţii şi, pe de altă parte, se tem de ceea ce ei înşişi cred despre ei, dar îşi dau seama că altfel nu se poate, trebuie să apeleze la psiholog. Există şi persoane care sunt foarte receptive la demersurile psihologice şi, uneori, recomandă acelaşi lucru prietenilor, rudelor, colegilor...


● Cât durează o astfel de şedinţă?
● Între 45 şi 60 de minute. Nu termin şedinţa când sună ceasul: dacă simt că persoana cu care lucrez mai are nevoie de timp pentru a încheia o lucrare cu un conţinut anume, atunci prelungim şedinţa.


● Există un număr fix de şedinţe?
● Procesul presupune trei etape: explorare, vindecare, dezvoltare, care de cele mai multe ori nu se derulează linear. Fiecare dintre cele trei etape are un ritm, o intensitate, o profunzime şi un timp diferite de la om la om, în funcţie de dinamica lui, de situaţie, de problemă.


● Ce înseamnă dezvoltare perso­nală, din acest punct de vedere?

● Înseamnă că lucrurile se flexibilizează, se câştigă noi perspective, se aprofundează înţelegerea de sine, creşte complexitatea psihică, oamenii descoperă ceva nou despre ei înşişi, se integrează şi se bucură de acel lucru. Sunt persoane care se opresc după ce problema pentru care au venit le devine gestionabilă.

×
Subiecte în articol: psihologie